Dacă inițial vizam un puiuț de somn după masă, ochiul acela verde-albăstrui de apă-stâncă mi-a alungat istovul. Din dulcea toropeală dată de stomacul plin am ieșit îndată ce am simțit la vârful nasului o adiere:
-Am parcurs 20 de mile. Mai avem 16. Dacă plecăm acum, vântul e numai bun. Sigur că toată lumea a fost de acord, vremea era splendidă. Iar parcursul s-a micșorat cu câteva mile, din decizia de a merge direct spre punctul final al traseului de azi. Bananec Blues mai avea ceva treburi de rezolvat la bord și am vorbit cu Constantin să ne întâlnim direct la Porto Koufo.
Tare fain să întâlnești prieteni pe ape. Chiar dacă Pelicanul pleca atunci de pe Bananec, urma să îl înlocuiasca Bogdan Buciu, cu toată familia! Se pare că vara ne mutăm pe Egee. În exact acel moment aveam peste 40 de prieteni, răsfirați din zona Atenei (Aegina) și până la Samothraki, grosul fiind desigur echipa RAID, spre care deja pornisem.
Sus ancora, adio păsări războinice! Imediat după capul ”țestoasei” ne-a întâmpinat un vânt de bulină, de vreo 12 nd, coborât din est, de pe relieful Sithoniei. Direcția noastră pe 125 grade, făcea cu vântul, un unghi minim posibil de înaintare, iar velele erau strânse la maxim în axul bărcii. Dar știți că am noroc la Eol, am pus cap compas pe intrarea în golful Porto Koufo și-am avut grijă să ne menținem cât se poate pe această direcție.
Navigația a devenit o plăcere, marea era lină, vântul potrivit, vremea excelentă. Atmosfera puțin încărcată, dar deloc îngrijorător. Scrutând marea in larg, cu plăcerea revederii după o lungă perioadă, observ undeva în prova tribord, joaca unui titan al acelor ape: un marlin, un peste spada mare de peste 1,5 metri, făcea acrobații țâșnind dintre valuri, căzând și revenind într-una, sclipindu-și metalic solzii în soarele de amiază. L-am observat extaziați de bucuria lui, până când am considerat ca e cazul să-l imortalizez în câteva fotografii, pe mustangul ăsta nărăvaș.
Ne aflam în travers de un mic arhipelag al coastei vestice a Sithoniei, format din trei mici insulițe (Spalathronisia) și o peninsulă legată de țărm printr-un istm fin, Pounda. Istmul este atât de slab conturat și parțial acoperit de apă, încât Pounda e considerată tot insulă.
Pasajul acesta a fost făcut cu binoclul în mână, țărmul vestic al Sithoniei fiind un relief jucat, plin de obiective turistice și încărcat de istorie. Probabil acest lucru alături plajele frumușele, au făcut ca întreaga coastă să fie presărată cu campinguri și alocuri chiar complexuri hoteliere. Zăream acum zona Toroni prin fața căreia defilam, o zona de convulsii istorice, legate de razboiul greco-persan și mai apoi de razboiul Peloponesiac, în legătură cu care există (ca în mai toată Grecia), site-uri arheologice de-a lungul coastei. Foarte nervoși, stramoșii aștia ai noștri .
Către capătul insulei am văzut relieful înaltându-se, astfel că, odată trecuți de insulița Peristeronisi, am intrat ca într-un defileu, pe gura in zig-zag către golful de la Porto Koufo. Foarte protejat acest golf, un port natural aflat la adăpost si de valuri, prin accesul îngust, dar si de vânturi, datorita înaltimilor ce-l înconjoară.
Versanții ce străjuiesc intrarea sunt împaduriti, iar in partea opusa intrării se ițește o plajă, ca o promisiune de vacanță frumoasă.
De obicei, intri într-un port nou, cu grijă si cu ochii mari după oportunitățile locului. La trăirile astea se adaugă și încântarea pentru peisajul descoperit. În față, plajă. In dreapta, golful se curbeaza adînc tot cu o plaja si se închide, departajând în spatele acestei închideri, un lac. Probabil tot o porțiune mai veche a golfului, rămasă captivă. În stânga însă, golful intră adînc în munte, iar oamenii au amenajat cheu turistic, cu 3 taverne, magazin și promenadă. Există și un ponton din beton, la care se leagă ambarcatiuni mari, în special un trauler metalic, de pescuit marin. Bazinul portuar are câteva balize, folosite de yachturile ce nu au loc la cheu.
”Fundul” golfului (partea de est) se închide cu un cheu pescăresc de ape mici (1,5-1,3m) și chiar o rampă de lansare pentru bărcile cu peridoc.
Iscoditor, am scanat profilul si oportunitățile țărmului, decizând că locul meu e la cheiul pescăresc. Cel mai protejat, în special cel mai discret. Cu acces ușor la orice, totuși în afara pașilor turiștilor. Nimic însă fara peripeție. Las barca să se apropie la ralanti de cheu, opresc din elice la 50 cm, paralel, și încerc încă puțin motor față, s-o lipesc usor cu baloanele de beton. Surpriză! Din motor se auzea o cârâială și nu mai cupla. Scot în neutru, încerc din nou, iar cârâială. Noroc că manevra fusese bine făcută, iar barca era deja aproape lipită de cheu.
-Ei, las-o, oi vedea eu ce are, mai târziu. Acum hai să ne bucurăm de ce avem în jur.
Asta era starea de spirit! genul ”noi să fim sănătoși, că belelele curg
”.
In background trona liota de probleme, drum lung, ploi, vreme rea, probleme de lansare, acum motorul stricat. Motor stricat înseamna...punct terminus pentru vacanța noastră? În principiu da. În realitate om vedea noi. N-o fi dracul atât de negru. Si dac-o fi, îl vopsim blond
.
PORTO KOUFO
Cheiul pescăresc avea buloane încastrate în beton, iar în buza lui, câteva mormane de plase care arătau fără dubiu, locurile ocupate. Când acostezi într-un loc nou, e firesc să ai grijă de cutumele comunității de acolo. Veseloși, am debarcat să studiem împrejurimile.
Dupa câtiva pași de la locul nostru, începea promenada, o stradă având pe una dintre părți cheiul, iar pe cealaltă un șir de 3 taverne, o casă-magazin, o toneta cu ziare și înghețată...și cam atât. Foarte puțin atins de civilizația invazivă, locul acela. Și astfel, foarte pe placul nostru.
Imediat ne-a sărit în cale foarte serviabil, un bătrânel ce ținea prima tavernă, ”Farotaverna Ofaras”
-Mulțumim, nu mâncăm acum, mergem să vedem locurile, dar ne vom întoarce, îi spun eu refuzând politicos.
Imediat ce trecem de Ofaras, ne întâmpina la fel de insistent, grecul de la ”Taverna Tzitzikas”, cu aceeași reușită ca bătrânelul. Pe noi ne atrăgea să vedem locurile, nu să umplem burțile. În port se legănau tot felul de bărci, partea de cheu cu mooring având yachturi de dimensiuni mai mari și apă mai adâncă. Am ochit desigur și magazinul universal, de unde cumperi mâncare, băutură, articole de plajă, ace, brice și cărice. M-a amuzat să-mi vină in minte expresia asta, cei mai mulți o folosesc fără sa-i știe sensul. ”Cărica” este o rotiță, regionalism transilvănean. La noi a ajuns modificată amuzant, cu ”carice”.
Imediat dupa cheu începe o plajă foarte frumoasă, nisip cum mai greu întâlnești în Grecia, apă turcoaz în care localnicii pescuiesc Tsipura (doradă. A nu se confunda cu tsipuro-țuică), munții inconjoara protectiv toată deschiderea golfului si întreaga căldare e bordată de verdele vegetației montane.
Undeva, departe, pe parcursul plajei, se zărea și un complex hotelier probabil foarte dotat, dar total neinteresant pentru noi. Peste drum de plajă, puținele căsuțe invadate de flori, ne-au făcut să ne oprim într-un dezmăț al ochilor: primăvara grecească plină de culori, cum n-am mai văzut-o.
La întoarcere, nenea de la Tzitzikas ne ținea drumul cu zâmbet larg, de pastă de dinți, aproape împingându-ne pe scaune. L-am preluat din mers și i-am pasat-o:
-Prietene, i-am promis domnului de acolo, că mâncăm la el.
Nu zici că moșulețul urmarea toată scena? M-a așteptat cu mâna la inima, într-un fel foarte grăitor multumindu-mi din suflet că mi-am ținut cuvântul.
Și a început dezmățul culinar. Doamne, gătesc grecii aștia, pe sufletul meu! Îmi era și greu să aleg un fel de mâncare, în pofida altuia. Așa că am ales mai multe, să le testam. S-a umplut masa, s-a umplut stomacul si noi tot mai ciuguleam.
Între timp vorbesc cu grecul de problema mea: motorul.
-Aaaa, vine un prieten al meu, mecanic bun de bărci! zice.
-Trimite-l neapărat la mine, uite suntem legați acolo.
Mai bobinăm ceva desert, când suna Constantin să intrebe ceva detalii despre acest port în care nu intrase, în ciuda faptului ca e cu Bananec Blues tot sezonul în zonă. Cel mai important pentru Constantin era să poată acosta, el având pescaj de 2m si sonarul nefuncțional.
-Nu e problemă, zic. Si explic cum e cu intrarea și dispoziția pontoanelor.
După care îl chem din nou pe grec si aranjez cu el ca prietenii nostri sa poata trage la cheu, unde îmi indică el doua linii de mooring. Vesel de rezolvare, i-o comunic lui Constantin și ne grăbim să ne întâmpinăm prietenii. Zic ”prietenii” fiindcă la bord alături de skipper erau si Bogdan cu Alina, dar si fetele lor. Pelicanul si Razvan deja plecaseră spre Vouvourou pe uscat, la întâlnire cu echipa RAID.
Dar cum ajung la barcă, apare un tip în vârstă, bine bronzat, robust, mărunțel, vesel nevoie mare:
-Hello, problem motor ?
A, ăsta e mecanicul faimos! Îmi întinde mâna și o strânge ca un descreierat, râzând cu gura până la urechi. Mă rog, damblaua omului. Rezist la nebunia lui deși se străduia vizibil, continuând discutia:
-Da, nu vrea să cupleze înainte, face zgomot și nu vreau să forțez să nu stric ceva. Între timp sunasem și în țară, la Adi Lăzăroiu și aflasem niște detalii. Tânărul moș îmi confirmă ce spusese Adi, tija ce duce la cutia de viteze nu cupleaza dintr-o cauză sau alta. Începe să-mi spuna din engleză in germană, eu țin pasul să-l pot urmări, el o dă pe italiana... ceva nu e în regula cu flăcăul tomnatic. E cam alunecos. A forțat puțin manșa, iar aceasta a cedat parțial.
-Ok, cum facem? Te apuci de treaba?
-Da, zice el, mâine dimineata, la ora 10 vine un băiat care o să-l desfacă si vedem care-i treaba. O rezolvăm.
Deja când apare o altă verigă, se complică situația. Eu credeam că moșul e mecanicul și el mai introduce un pion. Ok, hai să văd mai departe. Puțină conversație care nu mă interesa, iar la plecare, știind ce înseamnă la greci ”ora 10”, întreb din nou:
-Deci mâine la 10 sunteți amândoi aici să rezolvăm treaba?
- 10–12, întoarce moșul palma pe o parte și alta, dând din cap.
Aaa...e clar, nu mă pot baza pe ăștia. Trebuie să fac ceva.
Mi-a întins din nou mâna, dar acum știam ce vrea. Ia și strânge-o p-asta, funny-boy! Moșul a încercat ceva cu palma mea rigidă, s-a cam scremut, s-a și ridicat nițel pe vârfuri, după care a renunțat.
-Tomorrow!
Tumorou, barosane, dar n-o să stau în nădejdea ta, că nu miroase-a bine.
Dădea să se însereze, moment în care ne sună Constantin, că au ajuns.
La fix! Cum ne oprim în fața locului de acostare, vedem profilul Bananec Blues pătrunzând în golf, cu silueta inconfundabila a lui Bogdan, la bord. ”Înalțimea sa”, Bogdan.
Parâme, acostare, veselie !
Constantin privea sub barcă dând sceptic din cap:
-Daca nu erai aici, n-aș fi intrat niciodată.
-De ce?
-Pai n-aș fi avut curaj. Privind în apă nu arată a avea peste 2m adâncime.
Și avea dreptate, cristalul apei păcălea incredibil.
Acum, în echipa extinsă, puteam începe veseliile. Noi, băieții, discutam evident, despre bărci. Fetele aveau alte subiecte, copiii se jucau în jurul nostru. Invitați de Constantin la bord, ne-a arătat metoda lui de a adapta un bimini-top la Bananec Blues, însoțindu-ne fiecare logica de câte un whisky.
E interesant la bord, conviețuiești în câțiva metri pătrați și devii tolerant, ca-n învățăturile creștine. În timpul discuției, fetițele noastre dau să intre val vârtej în cabină, iar Constantin grijuliu, tresare și ia mâna de pe scară, să le facă loc.
Lucru pe care îl observ și îl laud cât de atent și-a retras palma.
-Pai... după ce m-a călcat... zâmbeste Constantin, cu glas domol, ardelenesc. Abia îmi abțin râsul, din respect pentru niște degete strivite.
Oricum copiii n-aveau nici o străbatere.
A fost o seara de o frumusețe aparte. Într-un târziu ne-am retras la bordul lui Nemo, pentru programul de seară, fiindcă a doua zi aveam un drum lung, până la Vourvourou. Și asta n-ar fi nimic, dar mie nu-mi funcționa motorul!