Croaziere grecesti : EGEEA DE MAI

Pe la mijlocul lui iunie cred ca voi fi si eu prin zona, venind din Italia cu barca. Mi-ar face placere sa ma intalnesc cu cineva!

Deltasub a spus:

Pe la mijlocul lui iunie cred ca voi fi si eu prin zona, venind din Italia cu barca. Mi-ar face placere sa ma intalnesc cu cineva!

Click pentru a extinde...

Super! Perioada e excelentă.
Am fost încântat să văd o Grecie mai înflorită decât oricând si mai ales fără turismul ăla masiv. De fapt cănd am ajuns noi in mai, nu erau turisti deloc.
Doar cazuri ca noi, oameni pe barca lor, călătorind.
De aceea am hotărât sâ mergem si la anul, in sfârșit de mai și prima jumătate de iunie. 3 săptămani. Avem multe șanse să ne intâlnim

O să continui povestea, cu amănuntele pe care mi le amintesc, fiindca am gasit bucuria de a o face tot atât pentru colegii de forum cât și pentru mine .

II. Pregatiri .
Pregătiri n-au existat, că n-a fost timp. A fost numai o dimineaţă în care s-a dereticat prin barcă, apoi a urmat un iureş de treburi de birou, pentru că pot emana o lege de tip Murphy : chiar dacă îţi anunţi sonor cu două luni înainte, vacanţa, oamenii se vor îngrămădi cu treburi chiar în pre-ziua plecării tale  .
Aşa a fost. Am lucrat până pe la orele 19, apoi am încercat în câteva ore să duc în barcă ceea ce experienţa spune că avem sau am putea avea nevoie la bord, fără ajutor din exterior.
Eu mai am o regulă. Atunci când am convingerea că uit ceva fără posibilitatea de a-mi aminti, simplific totul: Acte am? Da! Bani am? Da. Ok, mai luăm chitară şi suntem în regulă, hai să mergem .
Totuşi barca are nevoie de echipamentul ei. Parâme, ancore, baloane de acostare, manevrele mobile, palanurile, o lista lungă şi stufoasă. Cumva am reuşit să rezolv totul în acea noapte, iar crăpătul zorilor m-a făcut să-i trezesc pe toţi somnoroşii familiei cu aplomb: pe cai, oşteni ! Avem 850 de km !
Traseul cunoscut: Giurgiu, Podul Prieteniei (prietenie pe câte un sens şi cu multe gropi), apoi Bulgaria pustie ca un drum din Vestul Sălbatic. În maşină, voioşie o ora-două. Apoi muzică. Apoi linişte. După care , venită după multe săptămâni istovitoare, m-a cuprins o oboseală ca un chin biblic. Şi atunci, tot ca în Biblie, mi-a apărut în dreapta un câmp de grâu înalt, unduitor, răcorit de un vânticel, atins de câteva raze de soare…. Raiul pe pământ!
Popasul acela a fost un balsam. M-am lăsat acoperit de lanul de grâu, am simţit răcoarea pământului şi mi-a fost bine. Undeva, într-o chemare ancestrală, eram în Cadrilater iar pământul ăsta era parte din mine. Mă vindeca.
Asemenea gânduri umblau in tărtăcuța mea istovită de nesomn  .
Tania, mai pragmatică, a strâns copchiii roată și ne-a aplicat un dejun/pick-nick, perfect sincronizat.





Drumul a continuat prin țara bulgărească, pe un traseu mult mai omenos decât anii anteriori. Mai puțin munte, mai puțină grijă la frâne. Doar că Bulgaria a strâns nori cât de-un diluviu. Și în apropiere de Sofia parbrizul, a început să-mi dea senzatia că privesc printr-o bandă perforată. Dar ce, ne speriem noi de-o ploicică? Ce ploicică oameni buni, s-a așternut o ploaie intercontinentala, care ne-a dus speranțele târâș prin toată Bulgaria, ne-a trecut in Grecia și kilometru de kilometru amenința să meargă până la destinație.
”-O să vedeti, ploaia înceteaza curând”, propovăduiam eu în mașină, pe post de Noe combinat cu Mama Omida.
”-N-avem noi ploaie in vacantă!”
Nu zici că a răpăit non stop, torențial, în rafale, preț de 360 km, iar cu doar 20 de minute înainte de destinatie, norii s-au spart și diluviul a încetat ca prin farmec. Pe șoseaua udă, am găsit accesul catre locul de lansare. O străduță mică, în pantă, asfaltată în timpuri străvechi, pe care apele ploii abia oprite, aduseseră un mic torent de aluviuni. Am ocolit cu grijă o porțiune pe aliniamentul canalului, care avea o zonă cu semne de prăvălire și am ajuns intr-o fundătură punctată de rampa care intra în mare. Minunat!
Am coborât crăcănat de atâta drum, ca un cowboy anchilozat. Cu un ochi atent, am evaluat situația: în fața mării, pe un prundiș, era o parte din șantierul naval al lui Varsamidis. Pe partea cealaltă, incinta păzită de niște ciobanesti germani. N-a fost greu de decis. Am tras și barcă și mașină lângă niște măgăoaie pescărești cocoțate pe cavaleți. Deasupra, norii sparți se învârtejeau fără să piardă teren. Era destul de clar ca ne putem aștepta la repriza a doua. În mod firesc, am fi dat barca la apa, însă timpul nu ne mai permitea. Vom sta până mâine sus, în barcă, pe uscat.
Hehehe… prevederea e calitatea cea mai de preț. Odată instalată familia în bărcuță, am prins peste cockpit o prelată mare si abia mai apoi am trecut la masa de seară. Între timp, Grecia facuse o pauza doar cât să ne lase să ne îmbarcăm. Imediat ce am terminat pregatirile de ploaie, a început un nou potop!
În Bacovia ploua mult și mulcom. La noi ploua furibund, in rafale care clătinau barca pe peridoc.
Noi am pus de-o mică distracție de seară și în final am încheiat o zi istovitoare.

Lansarea.
De dimineață rafalele au continuat dansul de peste noapte, însoțind șuvoaiele de ape ce cadeau din cer. Înăuntru, cald și bine.
În ropotele ce se auzeau pe punte, mi-am făcut cafeaua cu lapte, aruncând câte un ochi pe fereastra aburită. În curând aveau să se trezeasca și somnoroșii, ridicați de nas, de mirosul de cafeluță.
La primele semne de foială, am anticipat că rezervoarele de apă sunt goale. Adica...ne spălăm pe dinți cu apă plată, dar pe ochi, pe mâini, o bărbiereală... cu ce? În doua secunde am găsit rezolvarea: afară curgeau torente de apă, de pe prelata trasă peste cockpit!
Două castronele scoase în pripă, au început sa colecteze rapid. Dar cam puțin, deoarece vântul bătea atât de tare încât uneori ploaia trecea aproape orizontal, ieșind pe partea cealaltă a bărcii. Păi ce facem, ne jucăm? Fiind parcat între niște mari ambarcațiuni de pescuit ridicate pe cavaleți, am decis să le folosesc drept colectoare, punând bidoanele bărcii la umplut, la șuvoaiele adunate de ele. Și am ieșit în natura dezlănțuită, pe frigul mijlocului de mai, in slip și papuci, cu patru bidoane în mâini. Doamnee, cum mai ploua!
În 10 secunde eram ciuciulete!
Ciuciulete, dar mulțumit. Bidoanele mele se umpleau rapid  .
Și atunci strig tare, să se audă: ”Cosmiin! Dă-mi șamponul!”
Tabloul trebuie sa fi fost tare interesant: un capăt de șantier naval, bătut de ropote de ploaie, bidoanele puse la umplut cu apă de ploaie si un om aproape gol, șamponându-se cu spor, in șuvoaie de spuma albă. 
Nici măcar nu avea cine să se crucească! Eram singuri în colțul acela de lume.
-O să te imbolnăvești! îmi striga Tania de sus.
Drept e ca pâna am terminat bălăceala si umplutul bidoanelor, îndreptatul prelatei, strânsul prin cockpit, m-a luat putin frigul. Iar la întoarcere în barcă, nici măcar nu am avut un fes, o șapcă, o ...ceva de pus pe cap. A trebuit să mă descurc și de data asta, improvizând. Am folosit pe post de fes, bluzița unei păpuși de-a Mariei.
Cu care mă vedeți pe cap, în filmul in care mă bărbieresc.
Cert e că n-am răcit. Proaspăt ca o crizantemă, i-am luat pe toți la o aprovizionare prin împrejurimi. Care a durat numai bine, până a stat ploaia cu adevărat. Bun, dar locul nostru e pe mare! Cum facem?
Contactat telefonic, John Varsamidis se jura ca nu putem folosi rampa lui, e improprie pentru asemenea barci.
-”Panta nu e bună, crede-mă! Noi o folosim numai pentru bărcile astea mari.” și îmi arată namilele din incintă și de pe lângă noi. ”Nimeni nu a putut vreodată să o folosească la astfel de barci!” spune arătândumi-l pe Nemo.
Îl cred că-i om onest, a venit pâna aici cu masina, duminica, doar să vorbească cu mine.
Iau în calcul rampa portulețului pescăresc din Potidaia, vis-a-vis de canal.
-Nici acolo n-ai cum, explica John. E pentru bărci foarte mici, rampa prea abrupta si îngustă. Și se termină brusc (ca elefantul, adaug eu in gând )
-Ce facem? zice Cosmin dezarmat, când rămânem singuri.
-Dăm barca la apă, îi spun eu convins.
-Păi... n-avem unde!
-Dragă, toata viața mi s-a spus mereu că una sau alta nu se pot face. Ai să vezi ca o lansăm undeva, cumva.
Îl iau cu mașina, vedem rampa din Potidaia și decid că aici o vom lansa.
-Cum?!?
-O să vezi, Cosmin. O să lansăm barca și o să plecăm pe mare. Pentru asta am venit.

Şi când era tensiunea mai mare o pauză comercială, ca să fierbem.

lipan a spus:

Şi când era tensiunea mai mare o pauză comercială, ca să fierbem.

Click pentru a extinde...

Nicule, atat am putut si eu astazi. Dar maine dimineata lansez sigur !

Vezi sa nu ma uiti in povestea topicului ...ca's si eu prin Sitonia in Neos Marmaras.....maine seara, cel tarziu, plec la barca cateva zile...numai vezi ca nu incap pe sub podul ala de 17 m

radu_d a spus:

Vezi sa nu ma uiti in povestea topicului ...ca's si eu prin Sitonia in Neos Marmaras.....maine seara, cel tarziu, plec la barca cateva zile...numai vezi ca nu incap pe sub podul ala de 17 m

Click pentru a extinde...

Pai daca ti-a trebuit racer ....

Băiatul era ceva mai mult decât neîncrezător, era de-a dreptul uluit. Eu însă, foarte decis să lansez și să începem aventura. O nouă tură spre Nea Moudania să luăm barca, apoi în ansamblu complet, ne facem intrarea în mica localitate, rulând încet pe străduțele înguste, să nu ne înțepenim, că suntem lungi cât un TIR. Apariția lungului nostru ”atelaj” a stârnit curiozitate între grecii adunati după ploaie. Dar n-am stat la socializări, ci mi-am văzut de treabă ca unul care stie bine ce face.
Rampa foarte îngustă, abia depășea lățimea peridocului cu câțiva centimetri stânga-dreapta. Despre lungimea ei ce să zic, fusesem avertizat că începe târziu și se termină prea devreme . Adăugând panta mult prea mare, era ilustrarea perfectă a vorbei ”Nu-i frumoasă, da-i bătrână”. Imperturbat de exclamațiile de scepticism pe care le tot auzeam, am aliniat tot ansamblul în axul rampei si ușor, am început coborârea bărcii, care în scurt timp a dispărut efectiv din spatele meu, sub nivelul mașinii. Pauză, frână de mâna, jos la verificare. Hmm, era încă bine, dar se cerea o nouă aliniere, altfel pe porțiunea de sub apă riscam să cadă trailerul , lateral, de pe rampă (apropos, știați că în DEX nu există noțiunea de peridoc? ).
Cel mai enervant în cazuri din astea, e că mereu se găsesc niste gură cască să iți studieze toate gesturile, vă sună cunoscut, nu-i așa? Și oricum ai da-o, ei se pricep mai bine, tu greșești într-una . În plus de asta, ce vrei tu să faci, nu se poate, desigur .
Am glumit, enumerând niște stereotipuri arhicunoscute, pe care chiar n-am pierdut o secundă sa le bag in seamă. Aveam o treabă de făcut.
Am reluat lansarea, barca a atins apa, eu am ajuns cu mașina într-o poziție în care vedeam prin parbriz, numai cerul. Asta e, îi dăm înainte, până când barca începe să plutească. Brusc simt o hârjâială și tot ansamblul rămâne înțepenit. Bun, deci asta a fost, roțile au căzut de pe rampă, atât de lung a fost planul înclinat. Acum e nevoie să acționăm energic.
Sar din mașină, urc rapid pe barca plutind incert cu fundul în apă și prima treime prova, pe trailer. Motor spate, barca nu se mișcă. Nici nu apuc sa îi cer lui Cosmin ajutorul, că simt toată barca în ruliu.
Băi, ce înseamnă un echipaj! Fără să-i spun, Cosmin era sus, la cuplul maestru, balansând barca pentru o scoate din sprijin. A fost momentul ales la fix, pentru că vântul travers, m-ar fi împins în stâncile de lângă rampă.
În câteva secunde, balansul în paralel cu forța motorului pus în marșarier, au scos barca în bazinul portuar, unde am făcut un rondou și cu ochi iscoditori am căutat rapid un loc de legat la cheu, iar Cosmin a pregătit ancora pentru o acostare mediteraneană . Între timp probabil câștigasem respectul băștinașilor, fiindcă doi bătrânei simpatici m-au strigat indicându-mi un loc la mooring: ”It’s free !”. Ulterior am înțeles de la ei că e locul unui amic al lor, iesit câteva zile la pescuit. Deci liber .
Doamne, țucu-ți palma ta, suntem întregi, suntem la apă, vacanța poate să înceapă! Numai ape prietenoase! La vreo 25 de mile, în Neos Marmaras, ii avem pe Constantin si Pelicanul pe Bananec Blues, la vreo 70 de mile ne așteaptă echipa RAID sporită și întregită cu bărci noi, iar în față avem două săptămâni de călătorii pe ape!



=============================================
Ei, acum că suntem aranjați, declanșăm program de voie: să cunoaștem localitatea! Dar bine îmbrăcați, fiindcă e încă frig.
Nu insist pe distracții nonacvatice fiindcă nu face subiectul. Vreau să spun însă că alegerea perioadei 20 mai s-a dovedit o idee minunata. În primul rând nu stiu alții cum sunt, dar eu cand plec pe apa nu vreau aglomerari umane, ci natură. Aici am punctat bine, fiindcă Grecia era fără turiști. Nu începuse industria de vară. Mai exact Nea Potidaia era pustie, cu un magazinaș ”universal”, o cârciumă, un restaurant-terasă acoperită, o cofetărie și-o benzinărie la ieșire. În rest, raiul pe pământ: ghirlande de flori înecau fațadele caselor, în pomi mandarine coapte, lămâi la fel de coapte, fructișoare felurite, natură de Eden. Soarele începuse să contribuie după 48 de ore de ploi torențiale, dar numai de efect pentru moral, căci în aer tot 18 grade erau. Oricum, cu moralul stateam la cote de vârf. Ne-am făcut prieteni, pe proprietarul magazinului, câtiva bătrânei din cârciumioara, o fetiță adorabila din restaurant... Tania și Maria erau deja de-ale locului, Cosmin se conversa cu iubita de la București. Subsemnatul mai avea un ghimpe la inimioară: unde las eu peridocul ? Mâine dimineață plecăm pentru minimum două săptămâni, iar bătrâneii din port mi-au spus ca pentru masină nu-i problemă, dar ar fi bine să nu las peridocul chiar așa, în port.
La naiba, acum n-am soluție, așa că nu mă mai frământ. Oi vedea mâine dimineață. Acum, pizza, înghețată si pentru premianți, rom Captain Morgan !
De restul banilor, planuri de pasaj și studiu de împrejurimi.















Dacă seara a fost distracție mare în barcă, dacă noaptea am dormit neîntorși, dimineață m-am trezit odată cu pisicile care dădeau târcoale bărcii noastre, adunate roată, pe cheu. La cafeaua matinală, mi-am amintit că seara trecută, la întoarcere, când am pus primul pas pe pupa bărcii, un musafir cotoșman a țâșnit din cabină cu violența unui arc de mașină, zburând pe lângă mine, spre cheu! Am rămas toți cu gura căscată. Motanul ăla ne cotrobăise prin lucruri, ca la el acasă!
Dar nu-i timp de mai mult de-o cafea. Am două lucruri de făcut grabnic: să găsesc o parcare pentru peridoc și să ridic arborada. Am descoperit rapid că a căuta depozitare de peridoc în localitatea semi-pustie, nu-i lucru ușor. Plimbându-mă ușor cu mașina, precum Cruella de Vil când căuta cățeii dalmatieni, am ajuns să străbat aproape toate străzile degeaba. Nu era loc prin curți, unii iși țineau tractorașul ori chiar bărcuța, afară, pe străduțele minuscule.
Din nou, nu mă las ușor când am o treabă de făcut. Am ieșit din localitate și, pe un câmp văd o proprietate ca o căsuță-fermă. În curte, nici țipenie. Bat, strig în engleză, strig în română... într-un târziu iese un grec în vârstă, cu un profil de Zorba. Fericit îi zic omului problema mea, explic fain-frumos, el zâmbeste cald si nu înțelege nimic  . Dar nimic-nimic! Mă scarpin în cap si mă bufnește râsul.
Dar omul are o soluție! O cheama pe o fată plinuță, de vreo 17-18 ani, care îi traduce, parascachis, caracolachis... se lumineaza omul la față! Eheei... face ochii roată și-mi arată pajiștea frumoasă din fața casei, in chip de : ”Iaca acilea punem trailerul”. Îi strâng grecului mâna, îmi vine s-o pup pe fată, sunt fericit!
-Cât vă datorez pentru două săptămâni? întreb.
-Aaaa, nimic! spune omul cu un zîmbet însoțit de un gest categoric făcut lateral, cu palma.
Acum îmi venea sa-i pup pe amândoi .
Fuga la mașină, localitate, port, pridoc, înapoi la grec, tras peridocul pe gazonul ăla impecabil de mi se rupea inima si, strângându-i mâna îndatorat, îi dau două sticle de colecție, din santina bărcii, în chip de mulțumire.
Odată cu asta, și soarele a început să arda mai a vară.
Ridicarea arboradei n-a mai însemnat nici un impas în începerea călătoriei. Cu senzația plecării în necunoscut, ne-am desprins de țărmul acesta prietenos, accesând mai întâi canalul ce leagă litoralul vestic de cel estic al Kassandrei.
==============================

Marinari, pe punte!
Canalul menționat este o ciudațenie naturală. Două maluri de pământ roșiatic fărâmicios, tăiate vertical, scurse de ploi, între care unduiește o apă turcoaz, transparentă, ca de Caraibe. Pe maluri cresc pini mari, cu ramuri întortocheate. La ambele capete ale canalului sunt vestigii antice sub forma unor foste fortificații din piatră, ce înaintează în mare.
Tot așa, la capătul opus celui în care am lansat, mai există o mică marină, un bazin portuar pentru câteva ambarcațiuni. Trecerea pe sub pod, ne-a dat o priveliste reala asupra acestui loc văzut până acum doar pe net.
Foarte frumoasa, aproape triumfala defilarea noastra pe canal, spre deschiderea către mare. Soarele cu dinți până atunci, a decis să înceapă sezonul alături de noi, si ne-a forțat sa trecem la ținuta de vară, după cum se vede in poze.
Cu ochii pe sonar, că nu știi niciodată ce ascund apele prin treceri din astea locale, am ajuns in țărmul estic ce ne-a deschis privelistea către Sithonia. Adica la est, abia zărit, un contur muntos gri-albăstrui peste apele albastre. În directia noastră însă (118 grade), cerul și marea se uneau nedefinit.















Pentru astăzi, traseul aduna circa 36 de mile, pe ruta Nea Potidaia, Kelifos , supranumită Turtle Island pentru forma ei de țestoasă, Neos Marmaras (pentru întâlnirea cu Constantin si echipajul), Porto Koufo-popas final. Traseul e măricel pentru o barcă cu vele, însemnând șapte ore și jumătate la o viteză medie de 5 nd. Dar fiindcă vântul nu e o constantă, timpul poate ajunge la 9 sau 10 ore, foarte simplu.
Ca o subliniere a acestui fapt, ieșirea din canal a fost marcată de absența vântului, probabil mascat de relief, ori trunchiat de fenomene locale. În foarte scurt timp am avut un vânt de bulină, totuși suficient de bun cât să ne ducă spre Kelifos, unde aveam de gând să facem popasul de prânz.
-Copii, cred că avem companie in golf! spun eu cu ochii în zare, spre relieful ridicat de Kelifos. Voi vedeți ceva?
Eu unul zăream vag un punctișor alb pe fondul bleumarin-încrețit al mării.
De curiozitate, Cosmin aduce binoclul, prin care ne ”benoclam” pe rând cu toții, inclusiv Maria (fără de care, nu ).
Și da, aveam dreptate, în glof erau doua bărci mari, un velier apreciat la ochi ca fiind peste 40 picioare si un motoryacht de vreo 30 picioare. Inițial nu întelegeam de ce se mișcă, după care izbucnesc:
-Hei, sigur nu pot ancora, e apa prea adâncă !
-Pai noi putem? se pune întrebarea la bord.
-Noi n-avem probleme, la pescajul nostru găsim loc. Relieful coboară brusc, în pantă mare. De aceea, la puțina distanță de mal, ai adâncimi improprii ancorării. Pe Navionics dă o izobată de 50m care se continuă către țarm cu 42m! In buză or fi 20m dar nu mai putin, dau și eu cu presupusul.
Ha! Ceva mai aproape, presupunerile mi se adeveresc. Înca o ambarcatiune motorizata, în jur de 35-40 picioare, apare, bâjbâie ceva prin golf si pleacă. Privite prin binoclu, văd în prova celor trei bărci, lanțurile de ancoră intrând vertical în apă . Aia e !



Profilul Kelifos privit chiar si din partea aceasta aduce a broască țestoasă, iar relieful se înalță brusc din apă cu o faleză verticală, de stâncă. Apropiindu-ne, observăm cum se foiesc acele bărci, își schimbă locul, încearcă și apoi pleacă. La intrarea noastră în gura golfulețului, rămăseseră două: un velier mare și un motoryacht. Trec pe lângă ele căutând din ochi locul perfect pentru prânzul nostru. Apa e incredibilă, un smarald translucid, de o profunzime mare, prin care se văd clar stâncile de dedesubt. Într-adevăr, coasta urcă foarte abrupt de dedesubt, iar deasupra apelor se înalță direct vertical. Noi trebuie să avem grijă la două lucruri: câtă apa lăsăm dedesubt, în așa fel încât dacă ne rotește vântul în jurul ancorei, să nu dăm de stânci. Am ales adâncimea de 6-8m și s-a dovedit a fi perfectă.
Curios cum s-a schimbat vremea, de ieri și până azi. Daca acum 24 de ore ne îmbrăcam gros, astăzi deja eram la mînecă scurtă, iar noi, băieții, abia așteptam să facem o baie . Golful își proteja atât de bine apele, încât barca abia unduia, pe când Tania prepara prin bucătărie masa de prânz. Sigur că nu mi-a luat mai mult de 10 minute să sar în apă! Rece si reconfortantă, limpede, superbă! Rotindu-mă, vedeam ca într-un carusel, cercul de stânci care încadrau turcoazul. Cât de puțin ne trebuie să fim fericiți!
Alături de mine a sărit și Cosmin, stârnind un suvoi de bule. Pe Maria am ținut-o cu greu să nu ne însoțească. E dificil s-o faci să înțeleagă ce înseamnă ponderarea, când nu știi să înoti. Brusc îmi vine ideea să fac o poză de sus, de pe stânci. Ce poate merge prost?
Păi uite ce: după urcușul dificil printre bolovanii de stâncă, realizez că pe culme nu sunt singur. Sute de pescăruși au acolo un oraș al lor și probabil o maternitate, ceva. Cum mi-au zărit tărtăcuța, au ridicat sute de voci reprobabile. Eram ca pe stadion, eu fotbalistul care a ratat, ei tribuna. Mă rog, nu stau să iau în seamă niște păsări, eu am venit să fac poze.
Ce vorbești? După ridicatul vocilor, s-a pornit la intimidare cu divizia aeriană! Câteva zeci de pescărusi au pornit in cercuri, deasupra mea, vociferând tot mai de aproape. Impasibilitatea mea, mai mult i-a enervat decât sa-i potolească, acum stolul țipa chiar deasupra capului meu și se întindea până peste barcă. Ce să zic, între niște păsări si subsemnatul, n-o să fiu eu ăla care lasă ”ciocul mic”, doar ca zburătoarele au trecut la fapte: proiectile mirositoare începură să cadă din văzduh!
-Băi! strig eu de sus la echipaj. Ăștia dau cu fecale ! Eu mă retrag!
Pas săltat spre barcă si retragerea iute, că lupta e inegală! Ei, mulți si plini de muniție... eu, țintă sigură.
Sincer, mai rezistam asediului, dar am sunat retragerea imediat, când am văzut un proiectil chimic, lovind apa lângă barcă. Toate ca toate, până la barcă ! Vă rog frumos!
Și clementă, armata aviară, s-a îndurat.
A mai țipat câteva minute, apoi ne-a lăsat în pace.
-Dați-mi ceva de băut, că am emoții! caut eu sprijin la bord, abia întors din luptă. Dar ce să mai tragem de timp, mâncarea era gata, dacă făceam nazuri o furam si de la gospodină!

Daca imi permiti sa adaug la tine in topic navigatie de noiembrie in Egee.

Am mers in Mirinia, Limnos din Neos Marmaras, Sitonia. Plecarea la ora 16.
Am ajuns la ora 6 dimineata sambata.
Singur, fara auopilot a fost f greu din cauza ca nu puteam sa tin barca pe curs sau in vant pt manevra velelor.
In apropiere de Limnos valurile au devenit mari, 3 m, cu vant de 20-25 noduri din directia sud-est a durat jumatat de ora sa dau focul jos ...chinul dracului.

Dupa 2 zile de furtuna si vreme rea luni vremea s-a imbunatatit si am putut pleca inapoi in Neos Marmaras. aici un film de la intoarcere.

https://www.facebook.com/radu.dobre...809491?notif_t=like&notif_id=1479308217076898

Surf pe valuri la intoarcere https://www.facebook.com/radu.dobrescu.56?fref=nf

Da' mai zii ceva, domnu' Geo, să mă mai delectez si eu p-aci pe la nord de Miami...
Ca bărci e multe pe lângă mine da' conu' Fanică nu mă lasă să mă apropii de vreun charter pe aici...
Si tot aștept ceva din zone cunoscute... Si nici nu cred că sunt singurul 'salivant' din zona!

Cat despre poluțiile lui domn Radu, să ne trăiască și alea si succes in depășirea balizei!

Salutari la toată lumea apelor!

Sent from my Mi-4c using Tapatalk

Dacă inițial vizam un puiuț de somn după masă, ochiul acela verde-albăstrui de apă-stâncă mi-a alungat istovul. Din dulcea toropeală dată de stomacul plin am ieșit îndată ce am simțit la vârful nasului o adiere:
-Am parcurs 20 de mile. Mai avem 16. Dacă plecăm acum, vântul e numai bun. Sigur că toată lumea a fost de acord, vremea era splendidă. Iar parcursul s-a micșorat cu câteva mile, din decizia de a merge direct spre punctul final al traseului de azi. Bananec Blues mai avea ceva treburi de rezolvat la bord și am vorbit cu Constantin să ne întâlnim direct la Porto Koufo.
Tare fain să întâlnești prieteni pe ape. Chiar dacă Pelicanul pleca atunci de pe Bananec, urma să îl înlocuiasca Bogdan Buciu, cu toată familia! Se pare că vara ne mutăm pe Egee. În exact acel moment aveam peste 40 de prieteni, răsfirați din zona Atenei (Aegina) și până la Samothraki, grosul fiind desigur echipa RAID, spre care deja pornisem.
Sus ancora, adio păsări războinice! Imediat după capul ”țestoasei” ne-a întâmpinat un vânt de bulină, de vreo 12 nd, coborât din est, de pe relieful Sithoniei. Direcția noastră pe 125 grade, făcea cu vântul, un unghi minim posibil de înaintare, iar velele erau strânse la maxim în axul bărcii. Dar știți că am noroc la Eol, am pus cap compas pe intrarea în golful Porto Koufo și-am avut grijă să ne menținem cât se poate pe această direcție.







Navigația a devenit o plăcere, marea era lină, vântul potrivit, vremea excelentă. Atmosfera puțin încărcată, dar deloc îngrijorător. Scrutând marea in larg, cu plăcerea revederii după o lungă perioadă, observ undeva în prova tribord, joaca unui titan al acelor ape: un marlin, un peste spada mare de peste 1,5 metri, făcea acrobații țâșnind dintre valuri, căzând și revenind într-una, sclipindu-și metalic solzii în soarele de amiază. L-am observat extaziați de bucuria lui, până când am considerat ca e cazul să-l imortalizez în câteva fotografii, pe mustangul ăsta nărăvaș.
Ne aflam în travers de un mic arhipelag al coastei vestice a Sithoniei, format din trei mici insulițe (Spalathronisia) și o peninsulă legată de țărm printr-un istm fin, Pounda. Istmul este atât de slab conturat și parțial acoperit de apă, încât Pounda e considerată tot insulă.















Pasajul acesta a fost făcut cu binoclul în mână, țărmul vestic al Sithoniei fiind un relief jucat, plin de obiective turistice și încărcat de istorie. Probabil acest lucru alături plajele frumușele, au făcut ca întreaga coastă să fie presărată cu campinguri și alocuri chiar complexuri hoteliere. Zăream acum zona Toroni prin fața căreia defilam, o zona de convulsii istorice, legate de razboiul greco-persan și mai apoi de razboiul Peloponesiac, în legătură cu care există (ca în mai toată Grecia), site-uri arheologice de-a lungul coastei. Foarte nervoși, stramoșii aștia ai noștri  .
Către capătul insulei am văzut relieful înaltându-se, astfel că, odată trecuți de insulița Peristeronisi, am intrat ca într-un defileu, pe gura in zig-zag către golful de la Porto Koufo. Foarte protejat acest golf, un port natural aflat la adăpost si de valuri, prin accesul îngust, dar si de vânturi, datorita înaltimilor ce-l înconjoară.
Versanții ce străjuiesc intrarea sunt împaduriti, iar in partea opusa intrării se ițește o plajă, ca o promisiune de vacanță frumoasă.
De obicei, intri într-un port nou, cu grijă si cu ochii mari după oportunitățile locului. La trăirile astea se adaugă și încântarea pentru peisajul descoperit. În față, plajă. In dreapta, golful se curbeaza adînc tot cu o plaja si se închide, departajând în spatele acestei închideri, un lac. Probabil tot o porțiune mai veche a golfului, rămasă captivă. În stânga însă, golful intră adînc în munte, iar oamenii au amenajat cheu turistic, cu 3 taverne, magazin și promenadă. Există și un ponton din beton, la care se leagă ambarcatiuni mari, în special un trauler metalic, de pescuit marin. Bazinul portuar are câteva balize, folosite de yachturile ce nu au loc la cheu.
”Fundul” golfului (partea de est) se închide cu un cheu pescăresc de ape mici (1,5-1,3m) și chiar o rampă de lansare pentru bărcile cu peridoc.
Iscoditor, am scanat profilul si oportunitățile țărmului, decizând că locul meu e la cheiul pescăresc. Cel mai protejat, în special cel mai discret. Cu acces ușor la orice, totuși în afara pașilor turiștilor. Nimic însă fara peripeție. Las barca să se apropie la ralanti de cheu, opresc din elice la 50 cm, paralel, și încerc încă puțin motor față, s-o lipesc usor cu baloanele de beton. Surpriză! Din motor se auzea o cârâială și nu mai cupla. Scot în neutru, încerc din nou, iar cârâială. Noroc că manevra fusese bine făcută, iar barca era deja aproape lipită de cheu.
-Ei, las-o, oi vedea eu ce are, mai târziu. Acum hai să ne bucurăm de ce avem în jur.
Asta era starea de spirit! genul ”noi să fim sănătoși, că belelele curg ”.
In background trona liota de probleme, drum lung, ploi, vreme rea, probleme de lansare, acum motorul stricat. Motor stricat înseamna...punct terminus pentru vacanța noastră? În principiu da. În realitate om vedea noi. N-o fi dracul atât de negru. Si dac-o fi, îl vopsim blond .








PORTO KOUFO

Cheiul pescăresc avea buloane încastrate în beton, iar în buza lui, câteva mormane de plase care arătau fără dubiu, locurile ocupate. Când acostezi într-un loc nou, e firesc să ai grijă de cutumele comunității de acolo. Veseloși, am debarcat să studiem împrejurimile.
Dupa câtiva pași de la locul nostru, începea promenada, o stradă având pe una dintre părți cheiul, iar pe cealaltă un șir de 3 taverne, o casă-magazin, o toneta cu ziare și înghețată...și cam atât. Foarte puțin atins de civilizația invazivă, locul acela. Și astfel, foarte pe placul nostru.
Imediat ne-a sărit în cale foarte serviabil, un bătrânel ce ținea prima tavernă, ”Farotaverna Ofaras”
-Mulțumim, nu mâncăm acum, mergem să vedem locurile, dar ne vom întoarce, îi spun eu refuzând politicos.
Imediat ce trecem de Ofaras, ne întâmpina la fel de insistent, grecul de la ”Taverna Tzitzikas”, cu aceeași reușită ca bătrânelul. Pe noi ne atrăgea să vedem locurile, nu să umplem burțile. În port se legănau tot felul de bărci, partea de cheu cu mooring având yachturi de dimensiuni mai mari și apă mai adâncă. Am ochit desigur și magazinul universal, de unde cumperi mâncare, băutură, articole de plajă, ace, brice și cărice. M-a amuzat să-mi vină in minte expresia asta, cei mai mulți o folosesc fără sa-i știe sensul. ”Cărica” este o rotiță, regionalism transilvănean. La noi a ajuns modificată amuzant, cu ”carice”.
Imediat dupa cheu începe o plajă foarte frumoasă, nisip cum mai greu întâlnești în Grecia, apă turcoaz în care localnicii pescuiesc Tsipura (doradă. A nu se confunda cu tsipuro-țuică), munții inconjoara protectiv toată deschiderea golfului si întreaga căldare e bordată de verdele vegetației montane.
Undeva, departe, pe parcursul plajei, se zărea și un complex hotelier probabil foarte dotat, dar total neinteresant pentru noi. Peste drum de plajă, puținele căsuțe invadate de flori, ne-au făcut să ne oprim într-un dezmăț al ochilor: primăvara grecească plină de culori, cum n-am mai văzut-o.
La întoarcere, nenea de la Tzitzikas ne ținea drumul cu zâmbet larg, de pastă de dinți, aproape împingându-ne pe scaune. L-am preluat din mers și i-am pasat-o:
-Prietene, i-am promis domnului de acolo, că mâncăm la el.
Nu zici că moșulețul urmarea toată scena? M-a așteptat cu mâna la inima, într-un fel foarte grăitor multumindu-mi din suflet că mi-am ținut cuvântul.
Și a început dezmățul culinar. Doamne, gătesc grecii aștia, pe sufletul meu! Îmi era și greu să aleg un fel de mâncare, în pofida altuia. Așa că am ales mai multe, să le testam. S-a umplut masa, s-a umplut stomacul si noi tot mai ciuguleam.
Între timp vorbesc cu grecul de problema mea: motorul.
-Aaaa, vine un prieten al meu, mecanic bun de bărci! zice.
-Trimite-l neapărat la mine, uite suntem legați acolo.
Mai bobinăm ceva desert, când suna Constantin să intrebe ceva detalii despre acest port în care nu intrase, în ciuda faptului ca e cu Bananec Blues tot sezonul în zonă. Cel mai important pentru Constantin era să poată acosta, el având pescaj de 2m si sonarul nefuncțional.
-Nu e problemă, zic. Si explic cum e cu intrarea și dispoziția pontoanelor.
După care îl chem din nou pe grec si aranjez cu el ca prietenii nostri sa poata trage la cheu, unde îmi indică el doua linii de mooring. Vesel de rezolvare, i-o comunic lui Constantin și ne grăbim să ne întâmpinăm prietenii. Zic ”prietenii” fiindcă la bord alături de skipper erau si Bogdan cu Alina, dar si fetele lor. Pelicanul si Razvan deja plecaseră spre Vouvourou pe uscat, la întâlnire cu echipa RAID.
Dar cum ajung la barcă, apare un tip în vârstă, bine bronzat, robust, mărunțel, vesel nevoie mare:
-Hello, problem motor ?
A, ăsta e mecanicul faimos! Îmi întinde mâna și o strânge ca un descreierat, râzând cu gura până la urechi. Mă rog, damblaua omului. Rezist la nebunia lui deși se străduia vizibil, continuând discutia:
-Da, nu vrea să cupleze înainte, face zgomot și nu vreau să forțez să nu stric ceva. Între timp sunasem și în țară, la Adi Lăzăroiu și aflasem niște detalii. Tânărul moș îmi confirmă ce spusese Adi, tija ce duce la cutia de viteze nu cupleaza dintr-o cauză sau alta. Începe să-mi spuna din engleză in germană, eu țin pasul să-l pot urmări, el o dă pe italiana... ceva nu e în regula cu flăcăul tomnatic. E cam alunecos. A forțat puțin manșa, iar aceasta a cedat parțial.
-Ok, cum facem? Te apuci de treaba?
-Da, zice el, mâine dimineata, la ora 10 vine un băiat care o să-l desfacă si vedem care-i treaba. O rezolvăm.
Deja când apare o altă verigă, se complică situația. Eu credeam că moșul e mecanicul și el mai introduce un pion. Ok, hai să văd mai departe. Puțină conversație care nu mă interesa, iar la plecare, știind ce înseamnă la greci ”ora 10”, întreb din nou:
-Deci mâine la 10 sunteți amândoi aici să rezolvăm treaba?
- 10–12, întoarce moșul palma pe o parte și alta, dând din cap.
Aaa...e clar, nu mă pot baza pe ăștia. Trebuie să fac ceva.
Mi-a întins din nou mâna, dar acum știam ce vrea. Ia și strânge-o p-asta, funny-boy! Moșul a încercat ceva cu palma mea rigidă, s-a cam scremut, s-a și ridicat nițel pe vârfuri, după care a renunțat.
-Tomorrow!
Tumorou, barosane, dar n-o să stau în nădejdea ta, că nu miroase-a bine.
Dădea să se însereze, moment în care ne sună Constantin, că au ajuns.
La fix! Cum ne oprim în fața locului de acostare, vedem profilul Bananec Blues pătrunzând în golf, cu silueta inconfundabila a lui Bogdan, la bord. ”Înalțimea sa”, Bogdan.
Parâme, acostare, veselie !
Constantin privea sub barcă dând sceptic din cap:
-Daca nu erai aici, n-aș fi intrat niciodată.
-De ce?
-Pai n-aș fi avut curaj. Privind în apă nu arată a avea peste 2m adâncime.
Și avea dreptate, cristalul apei păcălea incredibil.
Acum, în echipa extinsă, puteam începe veseliile. Noi, băieții, discutam evident, despre bărci. Fetele aveau alte subiecte, copiii se jucau în jurul nostru. Invitați de Constantin la bord, ne-a arătat metoda lui de a adapta un bimini-top la Bananec Blues, însoțindu-ne fiecare logica de câte un whisky.
E interesant la bord, conviețuiești în câțiva metri pătrați și devii tolerant, ca-n învățăturile creștine. În timpul discuției, fetițele noastre dau să intre val vârtej în cabină, iar Constantin grijuliu, tresare și ia mâna de pe scară, să le facă loc.
Lucru pe care îl observ și îl laud cât de atent și-a retras palma.
-Pai... după ce m-a călcat...  zâmbeste Constantin, cu glas domol, ardelenesc. Abia îmi abțin râsul, din respect pentru niște degete strivite.
Oricum copiii n-aveau nici o străbatere.
A fost o seara de o frumusețe aparte. Într-un târziu ne-am retras la bordul lui Nemo, pentru programul de seară, fiindcă a doua zi aveam un drum lung, până la Vourvourou. Și asta n-ar fi nimic, dar mie nu-mi funcționa motorul!

foarte frumoasa viata pe velier! de invidiat...

Felicitari!

sper ca vom avea si noi sansa intr-o buna zi.

DoiNomazi a spus:

foarte frumoasa viata pe velier! de invidiat...

Felicitari!

sper ca vom avea si noi sansa intr-o buna zi.

Click pentru a extinde...

Sunt calatorii pe care le directionam pe gustul nostru, sa impacam si dorinta de natura si puncte atinse de civilizatie, pentru o aprovizionare, o vizita la obiective de interes, lucruri de genul acesta.
Evitam pe cat se poate circuitul turistic, care inseamna aglomeratie umana pe fond comercial.
Una e sa ma lupt cu pescarusii pe un golf salbatic (si sa le cedez drepturile ) si alta este sa fac slalom printre corpuri umane in cautare de suveniruri.
Velierul este o casă umblătoare. Poți s-o direcționezi acolo unde simți, poți face trasee în care să nu întâlnesti nici o așezare umană.
Totuși în farmecul unei călătorii intră să cunoști specificul locului. Să întâlnești oamenii simpli a-i zonei, pescarii, să creezi o legătura vremelnică și frumoasă totodata.
Caut să mă bucur de aceste lucruri cât mai există

Florio a spus:

Pai daca ti-a trebuit racer ....

Click pentru a extinde...

Salut,
Podul are 16 m (cu variatia de 35-40 cm de la maree). Eu, la prima trecere, bazindu-ma pe cele spuse de Coast Guard la Nea Moudania (17 m) mi-am pierdut instrumentul de vint! Am 15,85 inaltime totala!!! Daca as fi fost 10-15 cm mai inalt pierdeam catargul?!?
Am mai trecut de trei ori dupa aceea, pe reflux maxim si cu Ermis inclinat in babord 20 de grade) fara probleme.
Pe harta adevarata (hirtie) podul este dat corect, 16 m. La fel si la Navionics.

bustanson a spus:

Salut,
Podul are 16 m (cu variatia de 35-40 cm de la maree). Eu, la prima trecere, bazindu-ma pe cele spuse de Coast Guard la Nea Moudania (17 m) mi-am pierdut instrumentul de vint! Am 15,85 inaltime totala!!! Daca as fi fost 10-15 cm mai inalt pierdeam catargul?!?
Am mai trecut de trei ori dupa aceea, pe reflux maxim si cu Ermis inclinat in babord 20 de grade) fara probleme.
Pe harta adevarata (hirtie) podul este dat corect, 16 m. La fel si la Navionics.

Click pentru a extinde...

Corect! 16m pe Navionics. Nu mai tineam minte

Porto Koufo-Diaporos

Dimineața era încă răcoroasă, vara nu venise nici calendaristic. Mărturia stătea condensată pe geamul intrării, sub formă de broboane. Oricât de matinal mi-am pus cafeaua pe aragaz, de afară am auzit voci și mai matinale. Greci? Aaș! Bananec dădea mola, cu motorul pufnind domol.
Destul de uimit de vivacitatea lor, am scos bustul deasupra tambuchiului si le-am făcut cu mâna. Mi-a răspuns Bogdan care recupera o parâmă, după care le-am văzut siajul.
La mine echipajul dormea aburind. Era vremea să mă gândesc destul de serios la problema motorului. Nu i-aș aștepta pe greci, de teamă să nu-mi ratez călătoria. Și în definitiv, ce-o avea motorul ăsta? Curiozitatea mă punea la treabă, cu un pic de ambitie. Îl desfac, mama lui de motor!
Stând jos pe platforma pupa, am observat atent toate îmbinările motor-cizmă, încercând să ajung la tija cu problema. Nici o șansă, pe unde încercam eu era doar un guler estetic, sub care trona un cerc de prezoane solide. Ok, pe astea nu le desfac acum, hai să văd ce e sub capacul motorului, în zona cablului ce acționeaza cuplarea. Sub capac, totul în ordine. Acționarea mergea doar parțial și foarte greu, chiar gresată de mine cu vaselină fină, la spray. Mecanismele destul de înghesuite.
Cu ochi de șoim, observ într-un moment, buba! Incredibil! Sub mica manivelă care era acționata de cablu, mișca un șurubel mic și subțire, blocând mecanismele.
Dau să-l scot, nu reușesc, spațiul prea mic și întortocheat. Cu o improvizație totuși, reușesc. Ia să văd, merge?
Parfum! Motorul meu nu avea nimic.
Cerurile s-au deschis, harfele au zumzăit, o găleată de roz a căzut pe lumea din jurul meu, redând tonul optimist al vacanței.
Cu sufletul inundat de bine, am mângâiat mental bunătatea de motor credincios și mi-am făcut mea culpa, că de atâta amar de vreme el mă poartă, iar eu, grijă de el, ioc! Anul ăsta, mânca-l-ar tata, gata! Mă ocup special de tine!
Totuși... de unde e micul șurubel, că nu pare să lipsească nimic! Dar nimic-nimic! Și totuși n-am auzit să faca nimeni piese degeaba, în plus. Hai, iar cu ochișorul de șoim la lucru, observ că era picat de la o carcasă mică de protectie a unor fire, care stătea sus bine-mersi și fără șurub. Iar totul fusese cauzat de lungul drum de 850 km, cu vibrațiile aferente.
Gata! Anunț triumfal rezolvarea cazului și către echipajul care abia făcuse ochi. Ei nici nu-și făcusera mari probleme, probabil tot navigând împreună de 8 ani, au văzut că găsim rezolvare la toate neajunsurile, așa că ....
Hai la o aprovizionare mică, o înghețată și neapărat o plajă în golf!
Am mai stat preț de câteva ore în frumosul golf, însoțiți de un prieten blănos care m-a îndragit total și dezinteresat. Un setter irlandez pupăcios care ne-a găsit la barcă și a mers cu noi la plajă, la bălăceală, la magazine și înapoi. Abia am putut evita să-l iau în barcă. Cine are copii, știe ce zic .







Oricum, soarele era sus demult iar noi aveam drum lung de navigat.
Zona are o particularitate interesanta, pe care imediat ce am observat-o, am putut-o folosi pe apa: vântul nu se pornește de dimineață, ci pe la orele 11-12 începe timid, apoi urca spre a deveni ceea ce numim ”vânt bun”, după care se întărește forțând terțarola și ajunge spre orele 17 ca un cal nărăvaș. Genul care ”te dă cu cracii-n sus”  .
Abilitatea de a observa fenomenele locale de tipul ăsta, trebuie să fie în recuzita oricărui navigator.
La 11.30 cu puțină strângere de inimă pentru golful ăsta frumos dar și promisiunea de a-l vizita din nou la întoarcere, ne-am desprins de țărm. Vântul nedefinit din găleata în care se afla golful, nu era de luat în seamă fiind dupa masivul muntos. Țărmul din capătul Sithoniei se aseamana cu masivul Piatra Craiului, atât e de abrupt ”picajul” în mare. Într-adevăr, odata ieșiți pe mare, adierile s-au schimbat într-un vânt de sud, slab, costeliv, la limita inutilizării. De-asta am luat cap compas vârful înălțimilor Athos. În speranța că acolo, în larg, o să găsesc vânt mai bun.













Socoteala de acasă s-a potrivit perfect cu cea din târg și în curând navigam binișor cu vânt de 110 grade, cât să pot folosi ambele vele. Doar că, nevoit să schimb cursul spre insula Diaporos,destinatia noastra, vântul bunicel dinapoia traversului s-a transformat în vânt slab de pupa. Cum e mai prost.
În momentul acela mi-am amintit: tangonul !! Tangonul ar fi bun acum, dar cum naiba să-l fac, fără bormașină? Sunt 4mm de aluminiu de găurit!
Fără să mai stau pe gânduri, l-am lăsat pe Cosmin la timonă, am scos pe roof cele două țevi ale tangonului meu și ... o șurubelniță pe post de bormașină.
Aiurea, oricât de tare încercam, nici măcar nu se zgâria suprafața țevii. Nu-i nimic, eu am făcut armata aia stupidă, ceaușistă, și-am aflat acolo că nimic nu-i imposibil. Cu un petic de cârpă de 4 cm, puteai curăța o armă, de rugină.
Acum am pus ochii pe un briceguș de 5cm, cu care deschideam scoicile în copilarie. Și mi l-am montat în palmă pe post de bormașină.
Măi oameni buni, măi creștinilor, cu acel briceguș de jucărie, am dat gaură prin 4mm de țeavă de aluminiu, în 10 minute! Mi se umflaseră mușchii mâinii drepte, ca lui Popeye! Dar acum aveam tangon  .
Și un val de satisfacție m-a potopit, când de la 4 nd, viteza bărcii a crescut la 7 ! ”Umfla Doamne și sporește!” cum zicea țiganul văzând cum se ridică nivelul laptelui, în oala ce sta să dea în clocot.
Tangonul potrivit artizanal pe catarg, întindea frumos genovezul, captând și pe celălalt bord, vântul ce scăpa din randă. O frumusețe!
S-ar isca întrebarea: dar de ce n-ai scos omule gennakerul, că doar ai?
Simplu, vântul e instabil acolo. Lungile peninsule și crestele lor, muntele Athos aflat la est, crează curenți de aer imposibil de previzionat. Înaintând între Sithonia și Athos, a trebuit să reglez unghiul velelor, de la vânt de pupa până la travers, prova și chiar bulină. Așa ceva nu se poate cu gennakerul.
În schimb tangonul mi-a dat ocazia să mă adaptez rapid la toate alurile.

Video:
[video]https://photos.google.com/u/1/album/AF1QipMS-pQnltvX6Ac4cKRCSUUDO8mR0psZLsWVgx_p/photo/AF1QipP6dnr2-njt6MHE9lNDzQvyxAMBsrKwOEkxgNFY[/video]

[video]https://photos.google.com/u/1/album/AF1QipMS-pQnltvX6Ac4cKRCSUUDO8mR0psZLsWVgx_p/photo/AF1QipMe3U-g3gLqRBS3oI6t0kAYps9fLs0IfWPQM24Y[/video]

Nimic plictisitor în pasajul acesta, ba dimpotrivă, foarte activ. Pe măsură ce înaintam, vântul se întarea considerabil, lovind cu rafale ciudate, pe direcții neașteptate. Am decis să intrăm către Vourvourou prin sudul arhipelagului, cu mare atenție fiindcă nu mă bazez pe acuratețea hărții Navionics în zona asta de coastă. Mai curând voi fi cu ochii pe culoarea apelor și alte semne de la fața locului.
Pe mare mai apare un velier din direcție opusă si... ce curaj au unii! În apropiere de coastă vedem o bărcuță cu vele galbene, călărind valurile pe vântul acela tare! Bravo, o fi unul dintre prietenii nostri de la RAID ? Binoclul nu ne putea spune multe amănunte, fiindcă mișcarea valurilor mi-l cam tremura în mâini.






Nu știu exact unde am să acostez, fiindcă nu cunosc locul ales de amicii cu RAID-ul. O să sun după ce trec de intrarea aceasta tricky, străjuită de un lanț de stânci situate deasupra si sub nivelul apei. Ca să fie treaba și mai complicată, chiar la pasajul printre stânci unde apa devenea foarte mică, soarele ne-a picat în față. Ia de te uită la culoarea apei  . Cu fesierii strânși am trecut de partea mai periculoasă, luând direcția localității Vourvourou, din nou cu ochii pe sonar, fiindcă harta Navionics ne arată deavalma, ape de 2m și 1m adâncime. Parcă poți să știi ce întinsuri de nisip or fi și ne trezim captivi între niște dune subacvatice.
Dar o lumină se făcu într-atâta ceață: Razvan Capitanul sună și ne spune ”Suntem chiar în spatele vostru.” 
I-auzi!
Exact în spatele nostru la vreo 500m, într-un mic golfuleț al insulei Diaporos! De-aia nu-i văzusem. Trei bărci aliniate frumos pe linia țărmului si Bananec Blues puțin mai în față, la apă mai adâncă. O echipă întreagă de prieteni si tovarăși de ape, pe linia țărmului, alții călare pe Bananec ne făceau cu mâna.
Păi, am ajuns! Să înceapă distracția!

VII.
Acum eram RAID-eri, între prietenii ce venisera tocmai aici, pentru RAID. Cu tot drumul lung și toate opreliștile, cu problemele unora la bărci, ale altora la motoare, toată lumea reușise să ajunga aici. ”Where is a will, is a way” zice o vorba de duh.
Organizarea RAID-ului 2016 in apele Egeei, a făcut ca și componența echipei să crească. Acum pe lângă fețele bărboase ale amicilor nostri, ne mai zâmbeau figuri de copii, soții, prietene ... ce să mai vorbim!
Totul aducea cu imaginile pe care le-am postat acum câțiva ani, despre frumoasele călătorii de grup ale unor veliere din America. Familii întregi, navigând în grup, asemenea nouă, acum.
Pe țărm, bucurie mare, a trebuit să cobor cu un pahar în mână: îi aveam acolo pe Razvan-capitanul, cu soția, Nicu 7m cu soția si fetița, Mihai si soția, fiecare pe barca lui. Constantin, sfătos, cu amuzamentul lui ardelenesc, Bogdan Buciu cu sotia si fetițele, Marius Macsentian cu prietena.
-Unde-s ceilalti? zic.
-Sunt cu barcile, pe partea cealaltă.
Inițial am crezut că se plimbă pe ape și or să apară mai apoi, aici. Ceva mai târziu am aflat că numarul mare de oameni pe bărci și condițiile de somn i-au determinat sa înnopteze în campingul de vis-a-vis.
Spre Vourvourou, departe, zăream un velier făcând manevre. Din câte mi-am dat seama cu binoclul, era Trixy, barca lui Dan Popescu.





După bucuria revederii și amușinarea locului de popas (care era într-adevăr minunat) am decis să asigur barca cu două ancore, fiindcă vântul se întărea, apoi am tras o linie din pupa până la un pin de pe mal, de care am legat bărcuța mea-dinghy. O gonflabilă cu vâsle telescopice. Acum eram aranjați și puteam să ne desfășurăm în voie.
Țărmul golfului pe care ne înșirasem noi la ancoră, avea un nisip fain și o apa turcoaz, incredibil de frumoasă. Pe buza plajei, creștea o pădure de pini mari și ceva foioase, umbroasă, răcoroasă, furnizoare de adăpost si de uscături pentru grătar.
Uimitor e că deși sălbatică zona, grecii lăsaseră în două locuri, în desiș, loc de grătar, cu grătar pe picioare, masă, set de pahare de sticlă, chiar și tacâmuri. O idee de civilizație posibilă doar cu o anumită calitate de oameni. Cei ca prietenii nostri, care lasă locurile așa cum le-au găsit, sau chiar în stare mai bună decăt la sosire.
Nu are rost să mai povestesc despre starea de voie bună, giubușlucurile găștii de copii, doamnele și domnișoarele ce și-au găsit subiecte comune și noi, băieții, care oricum avem de vorbit două vieți despre bărci și călătorii.
Seara ne-a adunat la adăpostul copacilor, cu un mic foculeț de grătar și un program de cântec și voie bună, fiindcă la mine în barcă există întotdeauna o chitară. Probabil veselia grupului era molipsitoare, fiindcă a apărut la petrecere și o vulpe, foarte atrasă și deloc sperioasă.
După apusul soarelui, vântul și perioada răcoroasă a anului, ne-a făcut să strângem hanoracele pe noi. Am apreciat atunci, prevederea mea de a pune acel dinghy la apa: ne-am dus pe rând la somn, trăgându-ne pe saula legata la mal, ca pe funicular.
Ei, chiar a fost o noapte frumoasă. Am dormit ca în copilărie, de Crăciun: iepureste, cu părere de rău că dacă închid ochii, nu mă mai pot bucura de acel moment.

Nu vreau sa intrerup prea mult aceste scrieri care ma ung pe suflet, doar o scurta amintire din iulie 2014, tot in acelasi loc la Vorvorou si tot asa ancorata se legana Bouboulaki:



Florio sper ca ai pentru toata iarna?