XIV. Drenia- Sarti
XIV. Drenia- Sarti
Zorii zilei următoare au potolit vântul dar au păstrat răcoarea nopții. Parcă suntem făcuți pentru clima asta grecească, după o zi călduroasă urmează o noapte răcoroasă în care ni se văd nasurile scoase in sacii de dormit. Suntem încă în luna mai, pe 29, zi de duminică. Dar cine le mai ține socoteala?
În timpul nopții am verificat de câteva ori ce este afară, cum stă lumina noastră improvizată, cum stă barca. Lumina era mult mai vizibilă decât cea a yachtului mare din gura golfului, iar protecția mea din PET a fost foarte eficientă.
Trezit de la 4.30 dimineața, am timp de tabieturi, printre care și cafeluța marinarului (fiindcă nu-s englez, să leorpăi ceai
). Sincer, nici tradiția strămoșească n-o păstrez, altfel ar trebui să mă spăl pe dinți cu tescovină!
Plănuim astăzi un traseu țintă spre Sarti. La vremea aceea nu știam nimic despre port, așa că plecare spre necunoscut adăuga un plus de farmec al călătoriei.
Știind vânturile zonei care au un tipic în a se ridica după orele 10-11, nu ne-am grăbit. program de voie cât cuprinde! Am înotat, am filmat subacvatic, am inspectat carena ca în acvariu în apa aceea cristalină...până s-a simțit un miros apetisant din barcă: eram chemați la masă.
Nu mai am habar ce a însemnat acea masă, cert e că fetele s-au retras imediat după aceea, în barcă, la somnul de frumusețe. Eu și Cosmin am profitat de vântul de circa 12 nd, vânt strâns la maximum pentru direcția Sarti, și cu velele scoase full, am pornit. Era o minune, barca bandată ușurel până în 15 grade, viteza de 5,5 nd, valul un pic frontal dar deloc deranjant, noi, doi băieți singuri la taclale.
Frumos era și faptul că am lăsat timona liberă după echilibrarea bărcii, ducându-ne în prova amândoi, la sporovăit. Ei, cum înainta barca tăind valul, cum stăteam noi la palavre băiețești despre facultate, fete, chefuri, chestii... cum eram protejați de soare la umbra focului genovez bine desfășurat în vântul ăla... ehei! Mi-a rămas în minte bucuria acelei ore, stăteam în balconul prova, eu pe babord, Cosmin pe tribord, fără altă grijă decât depănarea unui șir de năzuințe și amintiri intercalate.
După circa un ceas, vântul mersese în crescendo și se simțea nevoia clară a terțarolării. De obicei o facem înainte de a se simți, dar de data asta ne furase momentul, că prea frumos era
. Barca înainta vertiginos, dar era deja prea bandată și valurile cam ridicate.
Cosmin scoate telefonul și dă să filmeze valurile, fiindcă se vedeau frumos cum ne veneau în întâmpinare ușor amenințător, ca în clipa următoare barca să se ridice deasupra lor. Numai că după două-trei valuri, unul mai încăpățânat a ridicat creasta și i-a umplut telefonul de apă
.
Și n-ar fi problemă de telefon, că era antiacvatic. Dar nu-i mai lua comenzile pe ecran, având apă sărată peste tot. Filmarea a rămas, ca amuzament.
Ok, am mers eu în cockpit, Cosmin la catarg și am făcut rapid o terțarolare la jumătate de suprafață velică. Acum iar era bine: barca înainta la fel de repede, însă nu mai era așa bandată.
Și am reluat băiețeasca de la prova. Cine are băiat la facultate, știe ce înseamnă să treci de la discuțiile copilărești, la ”men talk”. Ineditul momentului face, ca tată, să oscilezi câte o dată nedefinit: să vorbești ca prieten de chef? Să vorbești ca părinte? Ei, la naiba... am ales să vorbesc cu el cum vorbesc și cu voi.
De aici și farmecul acelor momente. Pe care l-am retrăit la un an după aceasta, în Sporade, când, pe o mare montată cu predicția de furtună, urcam și coboram niște valuri înalte, pe fondul discuțiilor despre Papillon și evadările sale pe mare .
Ei, acum, odată cu reducerea velelor, am pierdut câteva grade din direcția noastră. Și e firesc, fiindcă forma velelor terțarolate nu mai poate fi perfectă. Dar lucrurile nu stăteau pe loc, ci avansau. În jumătate de oră vântul a crescut dramatic, astfel că a trebuit redus încă o dată focul, rulându-l cât să mai rămână 2mp, de echilibrat barca pe direcție. Care direcție s-a modificat cu vreo 10 grade, nu mai aveam prova pe Sarti, ci vreo 2 mile mai la nord.
Nu-i nimic! fac eu socoteala. Țin barca pe direcție cât se poate și când m-am apropiat de coastă, strâng velele și merg la motor cele 2-3 mile, ce mare lucru? O juma” de oră.
Varianta de a face volte pe vântul acela frontal, nu era mai fezabilă decât instaurarea comunismului în Elveția: adică da, se poate, dar ar fi ca naiba!
Și să vezi drăcie, ca să nu spun că a trecut ziua fără emoții!
Ne apropiem de o coastă, numai stânci verticale, zimțate ca dinții de rechin. Se vedea că acolo se rup valurile ridicate de vânturile dominante (ca și acum). Suntem pregătiți amândoi să facem rapid manevra, eu în cockpit, Cosmin pe roof. În prealabil rulasem restul acela de foc, ce ne mai echilibra barca.
Cum ajung la mică distanță (cam 50m), strig tare să se audă până la catarg:
-JOS RANDA!! Și trag de timonă să pun barca în vânt.
Totodată eliberez funga, Cosmin trage randa în lazybag rapid și imediat dau cheie motorului.
Motorul: Blbl..brbl..blbrl... motorul meu impecabil, bâlbâia ca prostul și tremura!!!
Iau contactul, pun din nou, dau cheie:
Motorul: Blbl..brbl..blbrl...
Futu-i! Vântul mă ducea repede, exact în colții de rechin.
-SUS VELELE!!!
Derulez un sfert de foc să am instantaneu ceva portanță, ne depărtăm nițel de stânci, apoi sus și randa și începem o nebunie de volte care arată pe track exact ca o electrocardiogramă de bețiv prins de nevastă-sa lângă butoi. O am pe undeva, trebuie să v-o arăt.
Și au urmat două ore de volte.
Bine-nțeles că în aceste 2 ore am avut timp să mă gândesc, într-un monolog direct, eu cu mine:
1. Intrebare: De ce n-am pornit întâi motorul când știu că așa se procedează?
Răspuns: păi abia plecasem fusese pornit cu două ore înainte, a mers impecabil mereu.
Î: Bullshit. Așa se procedează, sau nu?
R: Corect...procedura e să-l pornesc înainte de a coborî velele.
2. Î:Cum fac acum?
R: Merg cu vele până la port, intru cu vele în port, merg cu vele până găsesc un loc și când sunt în fața lui, pornesc motorul cât să dea un ”zvâc” de 5-6m spre cheu. Dacă e cazul. Dacă nu, tot la velă îmi e nădejdea.
Alerta mea nu a fost și una de echipaj, fetele erau la treburile lor, fără stress.
Am început să țesem la volte, cât pe track să iasă o electrocardiogramă ciufulită. Dar una ca atunci când îți ia iubita telefonul la cercetat
.
Vânt tare exact frontal, val nervos pe prova. La fiecare voltă, deriva mușca din avansul câștigat.
Mai aveam 3 mile de parcurs, cât să ne ia? Păi iaca, ne-au luat...două ore!
Cum? Păi aproape 11,5 mile făcusem în două ore de navigație de plăcere, o frumusețe.
Și ultimele 3 mile...tot în două ore?
A părut incredibil, dar așa era. Ulterior, am măsurat track-ul: ca să mergem cele 3 mile, am parcurs în volte... 8 mile! 8 Mile cu vânt de bulină și val frontal.
La asta a ajutat și relieful, Capul Rigas pe care voiam să-l ocolim, accentua puterea vântului.
Am făcut voltele necesare, calculând să nu merg mai mult decât e cazul, apoi după depășirea promontoriului Cap Rigas ce precede intrarea în port, am putut ține o singură direcție până la intrarea în refugiul dat de stabilopozi.
Gura portului Sarti este foarte largă, protejată de un dig mare, înalt, și terminându-se spre țărm cu o plajă. Asta înseamnă că la noapte vom putea dormi. Altfel, valurile astea mari ar fi făcut o resacă, de nu dai geană pe geană.
Am reușit să intrăm frumos, duși de vântul deja de travers pentru noua direcție, apoi în incinta portuară am făcut o voltă sub vânt și am înaintat încet doar cu focul, strângând randa și scanând cheiul din ochi: unde am putea găsi un loc?
Și l-am găsit, în spatele bazinului portuar, un loc între un vapor de tablă și restul bărcilor pescărești. Acostarea am făcut-o simplu, ducând barca din inerție până acolo, nici n-a mai fost nevoie de motorul bâlbâit, deși l-am pornit preventiv.
Uf! Am răsuflat ușurat, legând barca la cheu. Liniștea portului nu trăda nimic din zbuciumul de afară. Aici, după zidul de beton, totul era calm, cald, soare.
Zic:
-Uite, acum ar fi mers o tărie! Îmi pare rău că nu avem nimic în barcă. Dar știi cum?! Mamăăă, exact la suflet ar merge!
- Stai puțin, zice Cosmin. Intră în barcă și apare cu o sticlă de ... borș!
”Borș Olympia, de Tecuci, 100% ingrediente naturale”, ce vorbești? Scrie pe etichetă!
-Ce-i asta frate?
-Țuică bătrână. De la tataia.
-What?!? Hahahaha! Dă să miros!
Pun trompa la dop, e tescovină de la tata, de 5 ani vechime, galben-maronie, de la butoi.
-Oooo, ce gând bun ai avut, Cosmine! Ia să gust. Și trag o dușcă, fac ”oaaaah”, cum fac bețivii, apoi o pasez lui Cosmin. Face și el la fel, că doar așa e tradiția, apoi ne mijesc niște zâmbete gemene: viața era frumoasă din nou
. Dar știi cum? Frumoasă foc, de-mi vine s-o pup!
Am scos două păhărele și:
-Ia zi, cum Dumnezeu de ai luat tu țuică?! Țuică? Nu mi-ar fi trecut prin cap așa ceva!
-Păi chiar la plecare am fost la tataia, el m-a întrebat: nu luați și voi ceva de băut? Hai că luăm.
-Aaa, am înțeles. Cum eram pe fugă, a făcut ochii roată și fiindcă singura sticlă de acolo era una de borș, că mama făcea ciorbiță, a clătit-o și ți-a pus țuică în ea.
-Exact.
-Băi, nu cred că a fost o idee mai bună, în toată călătoria asta! zic eu încălzit și la trup și la suflet, de cascada de evenimente și arsura de țuiculiță
.
Doamne, țucu-ți palma ta, binecuvântează și mai adă!