Operatiunea Hiroshima

Episodul 1: Cel ce i-a dat nume

10 aprilie seara. Pun mana pe telefon, incerc sa imi fac curaj. Il deblochez, caut numarul lui Seba cat de incet pot. Apelez. Imi raspunde ca de obicei artagos:

– Daeh

Cu vocea mea cea mai dulce il intreb ce mai face, ii spun cat mi-a fost dor de el in ultima vreme, ce om deosebit e… sigur, nici nu asteptam sa mearga. Mi-o reteaza scurt:

– Mai bine zi ce-ai de zis.

Trag aer in piept si spun dintr-o suflare:

– Am cumparat o barca. E in Creta. Mergem s-o aducem in Halkidiki de 1 mai, am luat biletele de avion.

La celalalt capat al firului tacere. Numar secundele: 1, 2… Stiu ce urmeaza. 3, 4… daca dureaza mai mult de 5 e groasa. 5… vine prima replica taraganata:

– Dar motor are?

Ura! Pentru intrebarea asta sunt cel mai pregatit: Turui:

– Seba, e o zana de motor, nou nout, are 140 de ore de functionare, toarce ca un motan cand e viscol afara si a mancat Kitikat…

Dar Seba nu trebuie subapreciat.

– Cand a fost pornit ultima data?

– Acum doi ani, dar…

– Vele are?

– Sigur, sunt aproape noi, fosnesc ca asternuturile unei fete mari din Maramures….

– Ai vazut cu ochii tai?

– Fata mare din Maramures?

– Bine ca esti tu desptept… Catargul cum e?

Stiam ca o s-o nimereasca in cele din urma…

– Ar mai fi de aranjat niste prinderi de sarturi, un pic de coroziune electrochimica la talpa, nu e mare lucru, mai ales pentru un maestru ca tine…

– Lasa lasa, ce mai trebuie reparat?

Acum fac eu o pauza…

– Iti trimit poze pe mail.

– Ok, te sun dupa ce le vad.

Imi aprind o tigara. Astept. Pana sa o termin suna telefonul. Raspund si tac, sau mai precis dau replicile in gand:

– Bai esti nebun

– (Nu esti nici primul care mi-o zice si nici nu e prima data cand mi-o zici tu).

– Cum crezi ca facem 400 de mile cu dracia aia?

– (o luam spre nord, trecem prin Santorini, dupa care printre Ciclade si daca trecem de stramtoarea dintre Andros si Evia e ca si cum am fi ajuns)

– Nici macar nu stii daca pluteste

– (N-as putea sa te contrazic)

– Te bazezi pe faptul ca a fost a unui neamt

– (in Skopelos o sa aflam mai multe despre parerea lui Seba despre abilitatile tehnice ale poporului care a inventat foraibarul)

– Tu stii ca o sa luam in bot si vantul si valurile si curentul?

– (daca bate vantul din nord, ceea ce e doar probabil, nu si sigur)

– Dupa cum arata instalatia electrica n-o sa functioneze nimic pe barca aia

– (o carpim noi cat sa ajungem ca doar nu e cu computer central ca in Startrek)

– Nici macar buda nu suntem siguri ca functioneaza

– (avem ghiordel)

– Pilotul automat arata ca din al doilea razboi mondial

– (se va dovedi ulterior ca functioneaza perfect dar doar pe curs 350)

– Fac pariu ca nu mai ai pe nimeni atat de nebun incat sa mearga

– (ceva idei as avea dar…)

– Daca vrem sa ne sinucidem putem gasi modalitati mai rapide

– (dar nu atat de placute)

Face o mica pauza, semn ca a obosit. Cu Seba e ca la drill la pescuit, daca a luat prima gura de aer incepe sa se calmeze. Incep sa sper ca scap fara intrebarea esentiala. Nici nu apuc sa sper asta ca vine sec:

Acte are?
 
Episodul 1: Cel ce i-a dat nume

10 aprilie seara. Pun mana pe telefon, incerc sa imi fac curaj. Il deblochez, caut numarul lui Seba cat de incet pot. Apelez. Imi raspunde ca de obicei artagos:

– Daeh

Cu vocea mea cea mai dulce il intreb ce mai face, ii spun cat mi-a fost dor de el in ultima vreme, ce om deosebit e… sigur, nici nu asteptam sa mearga. Mi-o reteaza scurt:

– Mai bine zi ce-ai de zis.

Trag aer in piept si spun dintr-o suflare:

– Am cumparat o barca. E in Creta. Mergem s-o aducem in Halkidiki de 1 mai, am luat biletele de avion.

La celalalt capat al firului tacere. Numar secundele: 1, 2… Stiu ce urmeaza. 3, 4… daca dureaza mai mult de 5 e groasa. 5… vine prima replica taraganata:

– Dar motor are?

Ura! Pentru intrebarea asta sunt cel mai pregatit: Turui:

– Seba, e o zana de motor, nou nout, are 140 de ore de functionare, toarce ca un motan cand e viscol afara si a mancat Kitikat…

Dar Seba nu trebuie subapreciat.

– Cand a fost pornit ultima data?

– Acum doi ani, dar…

– Vele are?

– Sigur, sunt aproape noi, fosnesc ca asternuturile unei fete mari din Maramures….

– Ai vazut cu ochii tai?

– Fata mare din Maramures?

– Bine ca esti tu desptept… Catargul cum e?

Stiam ca o s-o nimereasca in cele din urma…

– Ar mai fi de aranjat niste prinderi de sarturi, un pic de coroziune electrochimica la talpa, nu e mare lucru, mai ales pentru un maestru ca tine…

– Lasa lasa, ce mai trebuie reparat?

Acum fac eu o pauza…

– Iti trimit poze pe mail.

– Ok, te sun dupa ce le vad.

Imi aprind o tigara. Astept. Pana sa o termin suna telefonul. Raspund si tac, sau mai precis dau replicile in gand:

– Bai esti nebun

– (Nu esti nici primul care mi-o zice si nici nu e prima data cand mi-o zici tu).

– Cum crezi ca facem 400 de mile cu dracia aia?

– (o luam spre nord, trecem prin Santorini, dupa care printre Ciclade si daca trecem de stramtoarea dintre Andros si Evia e ca si cum am fi ajuns)

– Nici macar nu stii daca pluteste

– (N-as putea sa te contrazic)

– Te bazezi pe faptul ca a fost a unui neamt

– (in Skopelos o sa aflam mai multe despre parerea lui Seba despre abilitatile tehnice ale poporului care a inventat foraibarul)

– Tu stii ca o sa luam in bot si vantul si valurile si curentul?

– (daca bate vantul din nord, ceea ce e doar probabil, nu si sigur)

– Dupa cum arata instalatia electrica n-o sa functioneze nimic pe barca aia

– (o carpim noi cat sa ajungem ca doar nu e cu computer central ca in Startrek)

– Nici macar buda nu suntem siguri ca functioneaza

– (avem ghiordel)

– Pilotul automat arata ca din al doilea razboi mondial

– (se va dovedi ulterior ca functioneaza perfect dar doar pe curs 350)

– Fac pariu ca nu mai ai pe nimeni atat de nebun incat sa mearga

– (ceva idei as avea dar…)

– Daca vrem sa ne sinucidem putem gasi modalitati mai rapide

– (dar nu atat de placute)

Face o mica pauza, semn ca a obosit. Cu Seba e ca la drill la pescuit, daca a luat prima gura de aer incepe sa se calmeze. Incep sa sper ca scap fara intrebarea esentiala. Nici nu apuc sa sper asta ca vine sec:

Acte are?

Hahahah... e ceva între Radu Theodoru și Mircea Sântimbreanu :)
Dar poze cu pecinginea de pe barcă, nu-s ? :)
 
Episodul 1 continuare

– Acte are?

La intrebarea cu pricina stiu ca orice as raspunde nu e bine. E ca si cum ai fi zgariat BMW-ul nou al smecherului cartierului care te intreaba cu o voce pe joase daca te grabesti rau. Produc un sunet care ar fi putut fi orice intre da, nu, oftat, gemet, sughit si scartiit de usa de hambar.

– Ce-ai zis?

Repet sunetul. De data asta iese mai mult ca un scheunat.

– Bai, are sau nu acte?

– Am contractul cu neamtul

– Atat?

– Seba, hai sa ne concentram la chestiile esentiale, la bucuria calatoriei, la locurile minunate pe care le vom strabate si pe care oamenii de rand le vad de pe mal…

– Adica vrei sa mergem fara oprire?

– Nu pornim cu idei preconcepute, vom simti vantul, valul, marea, armonia universului si vom decide impreuna cum ne vom integra in ea

– Bai, stii ca ma enerveaza textele de om de vanzari.

– Adica te-a convins vreodata vreunul?

– Nu

– Pai atunci ce ai cu mine?

Seba pica pe ganduri. Stiu ca nu e bine sa intrerupi un om care se gandeste cum sa rezolve o situatie in care esti implicat. In plus, mizez pe sufletul mare al lui Seba. Intr-un final, de la celalat capat al firului se aude un oftat:

– Mda, se va numi Hiroshima… operațiunea Hiroshima…

Toata povestea pe masura ce e scrisa aici: http://www.scoala-nautica.ro/operatiunea-hiroshima/
 
Ziua 0, când am ajuns in zona radioactivă, Heraklion, Creta
Surpriza a constat în faptul că dezastrul nu era atât de mare, fotografiile aeriene luate de Călin îmi făcuseră impresia că barca necesita lucrări mai de amploare
Unul din motivele stării tehnice îmbunătățite, comparativ cu pozele, a fost și grecul Gregori (peck), grec ce ne-a impresionat cu abilitățile sale în domeniul reparațiilor dar mai ales cu tariful final, emis probabil în baza pavilionului pupa.

Oricum, primele discuții cu Călin despre obiectul în cauză, au sunat cam așa:
- Călin, cât estimezi că e de lucru la barcă?
- Maxim o zi!
- Aha, deci cam o săptămână!

In poze, Hiroshima și câțiva vecini de cavalet. Un fel de natura moarta cu substrat de operă vie...

68fb52a0804a8be13b476bdad82705f6.jpg
5d39b547ac3faf212be2516be01b86d9.jpg
d5767c35edee85b4aac114f95ca4c432.jpg


Sent from my Mi-4c using Tapatalk
 
Ziua 1
Datul la apă

După negocieri cu macaragiii locali, deloc impresionați de strădaniile noastre de a face din rahat bici, care să pocnească și să nu stropească, înghițim sec și ne aliniem iarăși la preturi dictate de culorile pavilionului pupa

Culmea e că macaraua nu a întârziat și a apărut la ora stabilită.

După sumare pregătiri și ceva strigăte către Călin, foarte stresat in acele momente, reușim să plasăm destul de prost baloanele de acostare în borduri și încă două parâme, una in prova și una in pupa și începem...

După alte strigăte intr-o amestecătură de română, greacă și engleză, condimentată de desele bip-uri ale macaralei, ne trezim brusc la nivelul 2 al operațiunii: Hiroshima plutește.
Rearanjarea baloanelor, legarea parâmelor, legănatul bărcii, ne-au făcut să ne simțim ca atunci când ieși dintr-un examen la care știi că nu ai făcut totul perfect dar nici nu l-ai picat.
Începe 'level 2'!


0c953bd73295298573784b52e6ba5e6a.jpg
97ed1b2e4b9ac3fdbda1a7cb5785d4da.jpg
5528b6ecbc672d1bb93ad770c2971d66.jpg
fcd300075b57386377da5c9db3249ae0.jpg
97705116da69b2944c55006fc4e2ff1b.jpg
e9a49bed6ce07bbb369d683a3ef18df6.jpg


Sent from my Mi-4c using Tapatalk
 
Ziua 1
Datul la apă

..........................................
Sent from my Mi-4c using Tapatalk

Asta era episodul a carei filmare m-a ținut cam tensionat :) . Cu ezitările macaragiului, deasupra marginii erodate a cheiului, vedeam neputincioase fenderele din tribord, la o eventuală.... dar nici nu vreau să mă gândesc.
Totul e bine când se termină cu... plutit lin :)
 
Da, da, ăla e...
Și strigam la Călin că nu ne trebuie baloane la babord dar la cat de agitat era nu a mai auzit ce spuneam...

Sent from my Mi-4c using Tapatalk
 
Asadar, cu Seba convins intr-un final, barca e ca si in Neos Marmaras. Mai ramane sa o ducem acolo. Pentru asta ne-ar mai trebui unul-doi membri de echipaj. Incep sa ma gandesc la portretul robot: experienta in sailing, priceput la reparat orice, rezistent la oboseala, foame, sete, cu nervii tari (se va dovedi ulterior ca va fi nevoie), nivel de toleranta la risc ridicat (ma rog, iesit din scala), simt al umorului dezvoltat.

Il sun pe prietenul meu de-o viata:

– Ce mai faci?

Pauza circumspecta. Numar in gand 1, 2, 3… incep sa ma obisnuiesc

– Calin, tu nu ma suni nici de ziua mea.

– Viata e atat de frumoasa si trebuie sa traim fiecare zi ca si cum ar fi ziua noastra.

– Sau ultima… stiu teoriile tale. Ce idee ti-a mai venit?

– Ai program de 1 mai?

– Mi-e frica sa raspund

– Vroiam sa te invit la o croaziera pe Marea Egee din Creta pana in Neos Marmaras

– Adica ti-ai mai cumparat o barca?

– Mda

– Tot de pe ebay?

– Evident

– Pluteste?

– Vrei raspunsul lung sau scurt?

– Nu-l vreau pe niciunul. Uite cum facem: Stii ca tu esti barza chioara careia ii face Dumnezeu cuib, dar mai bine sa fim siguri ca macar unul dintre noi supravietuieste. Daca intri in vreo belea suna-ma ca de obicei. Vant de unde vrei tu!

– Alo Seba, deja suntem trei. Ce-i drept nu toti pe barca.

– Hm?

– Al treilea e alaturi de noi cu sufletul

– Sufletel, daca nu suntem macar trei va trebui sa ne oprim din insula in insula sa dormim.

– Cum sa ne oprim, eu trebuie sa fiu la serviciu marti.

– Atunci mai gaseste pe cineva…

Reanalizez portretul robot. De fapt, cu minitehnicusul de Seba prin zona nu e atat de important sa fie priceput la reparat chestii. Dimpotriva. Si avem loc suficient pentru apa si mancare, mergem printre insule, asa ca nu trebuie sa fie vreun fost luptator din Afganistan. Incep sa imi vina idei.

– Alo!

– Calin, ce placere sa te aud, ce mai faci?

– Nimic deosebit, ca omul… cu serviciul, cu casa, cu familia, cu un velier pe care l-am cumparat si trebuie adus de 1 mai din Creta in Halkidiki…

– Cu ce???

– Pai am zis, familia, serviciul….

– Lasa mistourile, ce velier?

– E o chestie care pluteste, pe care o impinge vantul

– Stiu mai ce e ala velier, vroiam sa fiu sigur ca am auzit bine

– Stii, oamenii sunt de doua feluri, cei care cauta certitudini si cei care cauta experiente. Nu te lasa atras de mirajul ca poti fi sigur de ceva in viata. Pe langa marea dezamagire pe care o vei avea cand vei realiza acest lucru, viata traita pana atunci va iti va parea trista si cenusie ca o profesoara de limba rusa care asteapta tranvaiul 23 in ploaia inghetata de noiembrie, carand dictionarul ortoepic in poseta din vinilin uzata la colturi.

– Stii ce zic eu, hai sa impartim universul pe din doua, jumatatea ta cu incertitudinile cum ar fi pe cine o sa reusesti sa convingi, si jumatatea mea cu mici certitudini care plutesc intr-o mare de intrebari filozofice, ca niste zapaciti cu colace de salvare carora li s-a scufundat barca in marea Egee, cum ar fi ca nu vin cu voi nici sa-mi prinzi degetele la usa de la lift. Dar pot sa-ti imprumut o pluta de salvare.

Reanalizez iar portretul robot. Ce mi-o fi venit cu experienta de sailing? Ca doar nu trecem Atlanticul in sezonul uraganelor. Si daca o fi vreun ardelean fara simtul umorului ce daca? Oricum Seba stie un singur banc, ala cu ariciul, pe care il spune in fiecare zi, pana ajungem s-o prinde el de poanta.

– Alo! Ce mai faci maestre, tot internetul vuieste de ispravile tale. Nenumarate domnisoare corporatiste mi-au marturisit ca ti-au inramat poza si dorm cu ea sub perna. Ba cateva din ele m-au rugat sa le imprumut o freza sa rotunjeasca colturile ca se trezesc dimineata zgariate.

– Pai si cu ce-ai vrea sa doarma sub perna? cu un Rembrandt?

– Intotdeauna ti-am apreciat modestia. Ce program ai de 1 mai?

– Merg in Grecia sa caut specii endemice de soparle

– Fii atent aici: Mergem in Creta, luam o barca, plecam inspre Santorini, Ios, Paros, Mikonos, Tinos, Andros, Evia, Skopelos… ce mai, raiurile lighioanelor bolnave.

– Cum adica bolnave?

– Pai n-ai zis tu ceva de o epidemie?

– Endemice, nu epidemice desteptule. Nu suna rau. In Mikonos traieste o soparla care a dat numele crocodilului de Nil. Cat stam acolo?

– Nu oprim in Mikonos, doar trecem pe langa ea.

– Cu un pic de noroc o gasim si in Paros. Acolo cat stam?

– Nici acolo nu oprim

– Dar unde oprim?

– Nicaieri, dar poate iese vreuna pe plaja sa ne faca cu mana. Ai teleobiectiv?

– In conditiile astea eu nu vin, dar stii ceva, pot sa iti iau masina din parcarea aeroportului din Salonic si sa ti-o duc in Neos Marmaras.

Asadar n-am reusit sa conving pe nimeni dar ne-am ales cu o pluta, o mutare de masina si o polita de asigurare in alb. Toate bune, dar am senzatia acuta ca Seba n-o sa realizeze ca operatiunea a fost un succes. Nici n-apuc sa gandesc asta ca suna. Imi fac rapid un plan de comunicare, numar pana la 3, trag aer in piept si raspund.

– Bai, tu stii cum e cu barza chioara?

– Toti aveti impresia ca sunt barza chioara, ignorati munca, talentul si experienta de viata care constituie temelia, piatra unghiulara si contraforturile edif…

– Bai ma lasi…

– Ca sa nu mai vorbim de impactul pe care aceste vorbe le pot avea asupra unui psihic delicat, a unui suflet sensibil, a unei…

– Am vorbit cu Mihai, vine.

– ?

– Nici n-a clipit cand i-am povestit ca nu stim daca pluteste, ca motorul n-a fost pornit de ani de zile, ca tu esti un inconstient pe care viata amara de la corporatie il face sa aiba tendinte suicidale, ca vrei sa mergem fara oprire. A zis da imediat.

– Bai Seba, nu e de glumit cu asta. Cum vorbea? Parea in regula?

– Mie mi s-a parut ca vorbea normal, n-am sesizat nimic deosebit.

– Tie nu ti s-ar parea nimic deosebit nici daca te-ar suna Basescu sa se ofere voluntar.

– Pai nu e marinar? Ce crezi, ca n-ar vrea si el sa scape cateva zile de nevasta?

– Bai, daca te suna, zi-i ca s-a ocupat locul, l-am luat pe Piri Reis. Zi mai bine daca Mihai parea sa aiba depresie.

– Nu

– Seba, Mihai e om serios, asezat, cu scaun la cap, nu se poate sa vrea sa vina cu noi.

– Bai tu n-auzi de aproape? Vrea si gata.

Cateva saptamani mai tarziu misterul s-a lamurit. Cand l-a sunat Seba, Mihai tocmai se hotarase sa se insoare.
 
In general, un hobby trece prin mai multe etape: Primul contact, interes, pasiune, obsesie, ostracizare sociala si familiala, adoptie si protectie de catre un grup social si intr-un final acceptarea si etichetarea de catre societate. In cazul pasiunii pentru barci aceasta evolutie e de obicei foarte rapida. Nici n-ai apucat sa inveti sa faci nodul de tachet ca iti si doresti sa inconjori pamantul solitar cu o barca construita de mainile tale. Astfel ajungi sa iti petreci mai tot timpul liber facand liste cu ce ar trebui sa iei pe barca, studiind curentii din marea Japoniei si socotind cati bani ti-ar trebui pentru toate astea.

O subspecie interesanta de pasionat de barci reprezinta cei care viseaza sa isi cumpere una. Sunt abonati la toate site-urile de anunturi, cunosc in detaliu fiecare tip de velier ce s-a construit vreodata, stiu in ce culori e zugravit si in ce fel clipeste orice obiect care pluteste pe apa. Si ce e definitoriu pentru ei, au pareri de neclintit, si cand se intalnesc, ies niste scandaluri monstru in urma discutiilor despre subiecte de genul care e mai buna, funga metalica sau cea textila. Pentru ei, cea mai mare nenorocire ar fi sa isi cumpere o barca, asta ar insemna sa iasa din comunitatea respectiva, din zona lor de confort si sa se expuna aprobriului fostilor colegi de subspecie, care vor desfiinta decizia respectiva, aducand argumente de necombatut in favoarea alegerii altei barci. E ca si cum ar ramane brusc singuri pe lume. Dar n-ar accepta in ruptul capului acest lucru. Fiecare are o tinta extrem de clara, o anumita barca pe care si-o vor cumpara de indata ce vor avea bani si in apararea careia sunt in stare sa faca moarte de om. Cateodata se intampla ca unul dintre ei sa aibe brusc banii respectivi, ceea ce ii dezorienteaza teribil pe moment, dar se regrupeaza rapid si isi schimba tinta cu alta barca, un pic mai scumpa decat si-ar permite. Daca li se aminteste de vechiul lor vis se uita uluiti la interlocutor si ii explica de ce alegerea respectiva e complet gresita. Altfel, sunt oameni buni la inima, saritori, gata sa isi sacrifice timpul si resursele pentru un aproape in nevoie.

Locul unde acesti oameni simt ca traiesc sunt site-urile de licitatii. Acolo apar diverse barci in licitatii care incep de la 1 euro. La vederea unui astfel de anunt, in sufletul fiecaruia incepe o furtuna de gradul 9 spre 10. Se fac analize, se cauta referinte, se socotesc cheltuielile aferente aducerii si repararii sale, se cauta loc de acostare si se rascoleste internetul in cautarea garniturii de pompa de apa care pare din poze ca a cam imbatranit, dupa care, intr-un moment solemn se plaseaza o licitatie de 1.5 euro. Sigur ca pretul final e de cele mai multe ori cateva zeci de mii de euro, dar asta nu inseamna ca emotiile prin care trec pe parcursul licitatiei sunt de neglijat si adrenalina eliberata de riscul la care se expun e mai putina decat cea generata de o confruntare cu un urs in salbaticie.

Dar, cu toate mijloacele de precautie pe care si le iau, uneori se intampla si accidente. Cateodata, un neamt satul de costurile unei barci pe care o foloseste o data la doi ani si o repara in restul timpului, precum si de cicalelile nevestei pune cu naduf un anunt de genul: “barca in stringenta nevoie de reparatii; nu functioneaza nimic pe ea si costurile de intretinere sunt imense. Daca se gaseste un individ indeajuns de inconstient incat sa o vrea ii dau bonus si un set de cauciucuri de iarna”. Ceilalti nemti care si-ar dori o barca de genul ala, si care suna sa afle mai multe, sunt pusi pe fuga de povestile de groaza ale proprietarului, care in adancul sufletului lui nu vrea sa o vanda, si intr-un final prietenul nostru care viseaza cronic sa isi cumpere o barca se trezeste ca a castigat licitatia. Moment in care se simte atat de pierdut si dezorientat incat se roaga sa-i apara o zana buna care sa rezolve totul cu o fluturare de bagheta.

In cazul meu pe zana o chema Grigoris

Toata povestea aici: http://www.scoala-nautica.ro/operatiunea-hiroshima/
 
Hai Călin, spune mai departe...
Și trimite și autopilotul ăla să il repar...

Sent from my Mi-4c using Tapatalk
 
O data cu barca, l-am primit si pe Grigori, recomandat ca omul care rezolva orice, si caruia i s-a dat oarecum in grija barca. Il sun.

– Hello Grigori, eu sunt Calin, am cumparat barca de la Uwe

– Care barca?

– Un beryll 31 rosu

– A, de la Felix

Hait, o fi vreo teapa…

– Nu, de la Uwe

– A, asociatul lui Felix. Imi pare bine de cunostinta Calin. Ce pot sa fac pentru tine?

Semnal de alarma. Cand te intreaba un mester asta, de fapt vrea sa stie cati bani poate sa ia de la tine. Parez:

– A, nimic, vroiam doar sa ne cunoastem, o sa vin in weekend sa o vad, ai timp sa ne intalnim?

– Calin, o sa fac tot ce pot, dar stii cum e in perioada asta, toata lumea vrea sa isi pregateasca barca pentru sezon, nu imi vad capul de treaba.

Cursul de tehnici de manipulare, legea insuficientei: oamenii isi doresc brusc un lucru atunci cand e in cantitate limitata sau pe terminate, chiar daca n-au nevoie de el.

– Nici un fel de problema Grigori, doar vroiam sa-l cunosc pe cel despre care mi-a vorbit atat de frumos Kai.

Ia de-aici. Sa te vad!

– Incerc sa imi aranjez programul, poate te iau de la aeroport.

Cursul de tehnici de manipulare, legea reciprocitatii: daca primesti ceva, simti impulsul sa dai altceva in schimb. Nici aici nu m-a prins.

– Grigori, m-as bucura foarte mult, dar sa nu iti neglijezi treaba, ma descurc si singur. Lasa ca vin cu un autobuz.

– Calin, cand ma gandesc ce cale lunga vei bate pana aici, nu e mare lucru sa vin sa te iau. Si stiu cat de mult inseamna pentru tine sa te astepte cineva dupa ce ai batut atata drum.

Cursul de tehnici de manipulare, legea contrastului: un lucru pare mai mic atunci cand e comparat cu unul mai mare. Cum ar fi cateva mii de km din Romania fata de cinci minute cu masina pana la aeroport… sau valoarea notei de plata pentru reparatii comparata cu siguranta vietilor noastre. Grigoris, pana aici te-ai descurcat bine. Hai sa vedem daca poti si in alt registru.

– Grigori, nu e calea atat de lunga, cat sunt de multe si frumoase visele prinse intre straturile de fibra de sticla ale carenei. Daca vrei sa le vezi, trebuie doar sa fii atent pe inserate, cand esti singur de cart, ca ies serpuind usor ca sa vada cum se joaca valurile cu razele de soare. Si daca nu te misti, se apropie usor de tine, te miros curioase ca sa aiba ce discuta intre ele in dupa-amiezile lungi de iarna. E, palicare, sa te vad acum.

– Stiu Calin, si la mine vin visele dizolvate in apa marii cand inot, ma insotesc o vreme ca delfinii, dupa care mi se lipesc de piele, patrund prin ea si imi dau energia de care am nevoie. De asta, la o saptamana, doua, chiar si iarna, fac o baie in mare si las sarea sa se usuce pe mine.

Grigori, esti un maestru. Cursul de tehnici de manipulare, legea simpatiei: oamenii prefera sa aiba de-a face cu cei care seamana cu ei, au aceleasi preocupari, fac parte din aceleasi categorii sociale, se imbraca la fel, au aceeasi cultura, varsta, inaltime… vise.

Cand am ajuns la Heraklion, Grigoris ne astepta. Imbracat cu haine de trekking, cu pantofi de escalada in picioare, cu un zambet placut si o strangere de mana ferma, am simtit de la inceput ca intre noi va fi o relatie speciala. Nu m-am inselat. Dar ca si in viata, se intampla exact lucrurile la care te astepti, intr-un fel in care nu te astepti. Pana la urma asta e frumusetea ei, ca altfel, prea ar avea tot timpul dreptate soacrele.

Desi era jumatatea lui februarie, primavara venise deja in Creta. Mirosul de copaci infloriti, apasat de legendele din muntele unde e si acum Cnossos, curgea spre mare prin strazile inguste si se intalnea pe faleza cu sunetele si aromele marii. Parca o auzeam pe Mariana Zaharescu la Teleenciclopedia. Cum o fi povestit oare legenda minotaurului pe unicul post de televiziune, cand toata suflarea romaneasca era cu ochii si urechile pe ea? De la politrucii care trebuiau sa raporteze orice derapaj de la morala comunista, pana la puradeii bagati cu forta in casa de la joaca, si care atat ar fi asteptat sa auda, ca sa isi chinuie parintii cu intrebari. Ca ma-sii minotaurului ii picase cu tronc un bou n-ar fi fost nimic, dar cum explici ca a si nascut, dupa ce l-ai bagat in ceata pe saracul preadolescent cu tot felul de paralele despre pasarele, veverite sau ce te-a dus si pe tine capul la momentul respectiv, ca nu exista internet sa transeze lucrurile. Probabil de asta, din emisiunile respective imi aduc aminte doar de pietre si tevi de canalizare.

– Ajungem imediat. O sa vezi, doar cateva lucruri sunt importante, restul sunt maruntisuri.

Revin cu picioarele pe pamant: Aha, primul pas al vanzarii, sa linistesti victima ca sa lase garda jos. Nu trebuia sa te chinui prea tare Grigori, eram deja linistit, dar iti admir stilul. Ajungem la o bariera unde o doamna grasa si blonda se rasteste la noi de la adapostul unui ghiseu, dar nu sunt singura victima a farmecului lui Grigori. Dupa cateva replici in care disting doar tzitziritzi si captain, bariera se ridica. Inaintam incet pe langa niste siluete care par corabii de pirati, si intr-un final, in lumina farurilor, apare insasi ea… la care am visat atata.

Toata povestea aici
 
Corăbiile piraților... În așteptarea programului rabla naval...
0ddd04d79793ced5b751c95df78d253d.jpg
649ef46dff32d9ae04eda5a774796f44.jpg


Sent from my Mi-4c using Tapatalk
 
velierul din plan secund (al treilea) chiar imi da fiori. e o provocare dar si daca cineva il pune la punct... fericirea e ceva prea mic pentru a defini asta
 
M-am uitat și eu lung la monstrul ăla.
Din păcate lemnul e putrezit în proporție îngrijorătoare :(

Sent from my Mi-4c using Tapatalk
 

Back
Sus