Florio
Member
”Iar n-ai sa ma crezi,
Iar n-ai sa-ntelegi ce e cu mine.
Iar n-ai sa ma crezi,
Iar n-ai sa-ntelegi cum e mai bine.”
Melodia de la Voltaj îmi zbârnâia prin minte, când căutam să le spun celor de acasă că plec două zile pe Dunăre. Anticipam un
”Unde să pleci pe gerul ăsta, nu vezi că-i iarnă?”
Răspunsul meu venind:
–Iarnă? ”IAR N-AI sa ma crezi,
IAR N-AI sa-ntelegi ce e cu mine.”
E dor de ducă, de ieșit pe apă, deși am mai fost și în februarie, într-o tură de 30 km în amonte, pe o insulă din care apele ridicate ale Dunării, mai lăsaseră o creastă doar. Cât să punem corturile și să facem focul de supraviețuire și înveselire pe timp de noapte, la vin fiert și cântece.
Da, am mai ieșit și de Crăciun două zile, tot într-o tură asemănătoare. Dar nu e suficient.
-Tu ai văzut ce zice la televizor? E viscol, ninge! O să îngheți acolo!
-Cum Dumnezeu să îngheț? Mă tratez cu un șnaps! Alcoolul nu îngheață nici în termometre!
Oricum, familia mă știe, nu insistă. Doar se mai crucește câte un părinte.
După turele anterioare, când am tot luptat cu grătarele, decisesem ca acum să luăm numai meniu pe bază de ciuperci, orez, salate, fasole, nimic de carne! Unanim acceptat, meniul.
Unanim adică și de către ceilalți doi cu care mă însoțesc iernile în astfel de ieșiri pe ape reci. Ioan și Ramona. Să nu vă păcălească numele de fată, că nu ascunde slăbiciune. Ramona face caiac de performanță!
Acum, dacă am propus meniul, m-am apucat să-l execut tot eu. Pilaf cu ciuperci, salate de toate felurile, cu roșii, ridichi, o tavă de cartofi la cuptor cu copane... stai așa, copane? Păi nu ziceam fără carne? apare întrebarea.
Ei, e fără carne, copanele sunt de pui! zic eu. În plus de asta, iau și murături. Ha!
Aprovizionarea a inclus multe, bagaj mai mare decât de obicei. Și nu spun asta întâmplător, o să vedeți de ce.
La ora 5.45 eram în fața curții, dând zăpada, să aibă loc Ioan cu mașina. Totul pregătit în cel mai mic detaliu. Plan și execuție impecabile!
Drumul, un polei așezat pe strat de zăpadă, ca o glazură dementă care arată frumusețe și ascunde pericole. Oricum, parcurgând drumul sinuos de la Gostinu, prin localitatea încremenită, am ajuns pe dig și am oprit ușor lateral, pe o zăpadă virgină. Nu mai trecuse nimeni pe acolo. Brațul ce iese din Dunăre spre localitate, era înghețat tun, nici vorbă să punem caiacele acolo.
-Va trebui să le încărcăm și să le tragem până la intersecția cu Dunărea, unse e curentul mai puternic și n-a înghețat.
-O facem, ne ajută zăpada. Și o gură de Jagermeister!
Ehei, imediat ce am coborât din mașină, ne-au cam sticlit dinții. Friguleț! Adu Jagermeisterul!
O gură, două guri...la a treia parcă nici frigul nu mai era așa tare. Doar vârful urechilor mai simțea arsura gerului. Diferență mare față de București.
-Hei, pe zi ce trece caiacul meu devine tot mai încăpător! zic eu după ce închid hatch-urile în urma bagajelor, leg sacul impermeabil pe puntea din spate și chitara deasupra, ca să n-o ajungă valurile.
-Cum adică?
-Păi acum am avut cel mai mare bagaj dintotdeauna și a intrat tot! Ba a mai rămas și ceva spațiu! Experiența, frate. Cred că devin tot mai meseriaș, pe an ce trece!
Gata, veselie, hai să ne înhămăm. Avem mai mult de o jumătate de kilometru de cărat caiacele, și ele sunt încărcate ca niște barje. Grele rău!
Iar ca totul să fie mai ”distractiv” zăpada până sub genunchi adesea, mai ascundea ceva capcane, ca să facă mersul mai greoi. Greoi, dar măcar încălzește. Căci vântul bate tare și gerul pișcă.
Am ajuns în buza Dunării unde curentul face mereu anafoare ajutat și de fundul adânc, iar chiar la confluența cu canalul tronau două lebede, evident, grațioase. Gheața se oprea acolo, neavând curaj să se ia în piept cu curenții. Ne rămâne nouă plăcerea asta.
Evident, copchilul din mine a preferat să coboare panta, călare pe caiac, așa, ca pe o sanie. Plus chiuiala aferentă.
Iar n-ai sa-ntelegi ce e cu mine.
Iar n-ai sa ma crezi,
Iar n-ai sa-ntelegi cum e mai bine.”
Melodia de la Voltaj îmi zbârnâia prin minte, când căutam să le spun celor de acasă că plec două zile pe Dunăre. Anticipam un
”Unde să pleci pe gerul ăsta, nu vezi că-i iarnă?”
Răspunsul meu venind:
–Iarnă? ”IAR N-AI sa ma crezi,
IAR N-AI sa-ntelegi ce e cu mine.”
E dor de ducă, de ieșit pe apă, deși am mai fost și în februarie, într-o tură de 30 km în amonte, pe o insulă din care apele ridicate ale Dunării, mai lăsaseră o creastă doar. Cât să punem corturile și să facem focul de supraviețuire și înveselire pe timp de noapte, la vin fiert și cântece.
Da, am mai ieșit și de Crăciun două zile, tot într-o tură asemănătoare. Dar nu e suficient.
-Tu ai văzut ce zice la televizor? E viscol, ninge! O să îngheți acolo!
-Cum Dumnezeu să îngheț? Mă tratez cu un șnaps! Alcoolul nu îngheață nici în termometre!
Oricum, familia mă știe, nu insistă. Doar se mai crucește câte un părinte.
După turele anterioare, când am tot luptat cu grătarele, decisesem ca acum să luăm numai meniu pe bază de ciuperci, orez, salate, fasole, nimic de carne! Unanim acceptat, meniul.
Unanim adică și de către ceilalți doi cu care mă însoțesc iernile în astfel de ieșiri pe ape reci. Ioan și Ramona. Să nu vă păcălească numele de fată, că nu ascunde slăbiciune. Ramona face caiac de performanță!
Acum, dacă am propus meniul, m-am apucat să-l execut tot eu. Pilaf cu ciuperci, salate de toate felurile, cu roșii, ridichi, o tavă de cartofi la cuptor cu copane... stai așa, copane? Păi nu ziceam fără carne? apare întrebarea.
Ei, e fără carne, copanele sunt de pui! zic eu. În plus de asta, iau și murături. Ha!
Aprovizionarea a inclus multe, bagaj mai mare decât de obicei. Și nu spun asta întâmplător, o să vedeți de ce.
La ora 5.45 eram în fața curții, dând zăpada, să aibă loc Ioan cu mașina. Totul pregătit în cel mai mic detaliu. Plan și execuție impecabile!
Drumul, un polei așezat pe strat de zăpadă, ca o glazură dementă care arată frumusețe și ascunde pericole. Oricum, parcurgând drumul sinuos de la Gostinu, prin localitatea încremenită, am ajuns pe dig și am oprit ușor lateral, pe o zăpadă virgină. Nu mai trecuse nimeni pe acolo. Brațul ce iese din Dunăre spre localitate, era înghețat tun, nici vorbă să punem caiacele acolo.
-Va trebui să le încărcăm și să le tragem până la intersecția cu Dunărea, unse e curentul mai puternic și n-a înghețat.
-O facem, ne ajută zăpada. Și o gură de Jagermeister!
Ehei, imediat ce am coborât din mașină, ne-au cam sticlit dinții. Friguleț! Adu Jagermeisterul!
O gură, două guri...la a treia parcă nici frigul nu mai era așa tare. Doar vârful urechilor mai simțea arsura gerului. Diferență mare față de București.
-Hei, pe zi ce trece caiacul meu devine tot mai încăpător! zic eu după ce închid hatch-urile în urma bagajelor, leg sacul impermeabil pe puntea din spate și chitara deasupra, ca să n-o ajungă valurile.
-Cum adică?
-Păi acum am avut cel mai mare bagaj dintotdeauna și a intrat tot! Ba a mai rămas și ceva spațiu! Experiența, frate. Cred că devin tot mai meseriaș, pe an ce trece!
Gata, veselie, hai să ne înhămăm. Avem mai mult de o jumătate de kilometru de cărat caiacele, și ele sunt încărcate ca niște barje. Grele rău!
Iar ca totul să fie mai ”distractiv” zăpada până sub genunchi adesea, mai ascundea ceva capcane, ca să facă mersul mai greoi. Greoi, dar măcar încălzește. Căci vântul bate tare și gerul pișcă.
Am ajuns în buza Dunării unde curentul face mereu anafoare ajutat și de fundul adânc, iar chiar la confluența cu canalul tronau două lebede, evident, grațioase. Gheața se oprea acolo, neavând curaj să se ia în piept cu curenții. Ne rămâne nouă plăcerea asta.
Evident, copchilul din mine a preferat să coboare panta, călare pe caiac, așa, ca pe o sanie. Plus chiuiala aferentă.
Ultima editare: