Final... mica noastra vacanță e pe sfârșite si azi e ziua în care trebuie să ne întoarcem la mașini.
Dimineața se arată însorită, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Cu echipamentul din nou uscat savurăm pe îndelete cafeaua și micul dejun, apoi împachetăm tabăra și cărăm totul la caiace prin noroiul de pe maluri. Neobișnuiți cu turele lungi am cam exagerat cu mâncarea astfel că în ultima zi caiacele sunt încă de plumb și calele sunt tot pline.
De data asta Moraca e prietenoasă. Dacă ieri am urcat râul înfrigurați și înfometați, acum suntem cu burțile pline și chiar câteva raze blânde de soare ne încălzesc obrajii. Ajutați de curent coborâm râul alene, însă la intrarea pe lac o armată de nori negri ne ia în primire și începe iarăși ploaia. Suntem în luna mai, când vremea e instabilă așa că nu putem decât să ne bucurăm: după ploaie va urma din nou soare.
Mi-ar fi plăcut să ne abatem până la cetatea Tvrdava Lesendro ale cărei ziduri se disting în imediata apropiere a podului pe care șoseaua din Podgorica își croiește drum spre țărmul Adriaticii, dar sub asediul ploii punem provele spre nord și lăsăm cetatea în urmă. De data asta absența vântului nu pune probleme de traversare a lacului și chiar și ploaia cedează repede.
Prietenii mei au luat-o înainte, dar nu mă grăbesc. E ultima zi și-mi lungesc cât mai mult șederea pe apă. Îmi place să fiu legănat. Îmi place efortul de a trage padela prin apă. Îmi place peisajul lacustru. Îmi place aerul umed și răcoros ce-mi umple plămânii și vântul pe care-l simt pe față în fășăitul metalic al frunzelor de trestie ce se freacă una de alta. Departe de om, natura își trăiește propriul ritm. În câmpurile de nuferi păsările vânează broaște. Vin în zbor sau pășesc precaute pe frunzele plutitoare, în liniște sau lansând țipete care-mi sunt demult familiare. Kir-kir-kir… țaaaa-țaaaa! Locurile în aparență pustii sunt pline de viață. De ce să mă grăbesc să mă întorc la lumea pe care de câteva zile am lăsat-o în urmă? De pe bolovanii unui mal accidentat îmi privesc caiacul ce mă așteaptă fremătând ușor pe apa aproape nemișcată. Formele lui arcuite puse în evidență de suprafețele lustruite îi dau un aer de perfecțiune, senzație subiectivă desigur căci îl știu „de când era mic” �� Sunt mulțumit? Oooo, da! Mă strecor din nou în cockpit și padelez încet, încet, mai că-mi vine s-o iau înapoi. Îl înțeleg perfect pe Bernard Moitessier, navigatorul solitar care care la cursa Circumterra fără escală din 1968 nu s-a mai oprit la finiș ci și-a continuat drumul făcând aproape al doilea ocol…
Pe malul înierbat al campingului caiacele stau aliniate cuminți. Îl trag pe Endorfin în rând cu celelalte și îi scot capacele pentru ca soarele să-l zvinte. A plouat recent, dar norii s-au dus și un curcubeu dublu e decorația pe care o primim după această tură. Prietenii mei sunt veseli la gândul mâncării și-a berii ce ne așteaptă la terasa de la podul vechi spre care o pornim în formație completă. Mâine va fi o zi întreagă pe șosele, dar până atunci ne permitem să ne facem poftele…
Dimineața se arată însorită, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Cu echipamentul din nou uscat savurăm pe îndelete cafeaua și micul dejun, apoi împachetăm tabăra și cărăm totul la caiace prin noroiul de pe maluri. Neobișnuiți cu turele lungi am cam exagerat cu mâncarea astfel că în ultima zi caiacele sunt încă de plumb și calele sunt tot pline.
De data asta Moraca e prietenoasă. Dacă ieri am urcat râul înfrigurați și înfometați, acum suntem cu burțile pline și chiar câteva raze blânde de soare ne încălzesc obrajii. Ajutați de curent coborâm râul alene, însă la intrarea pe lac o armată de nori negri ne ia în primire și începe iarăși ploaia. Suntem în luna mai, când vremea e instabilă așa că nu putem decât să ne bucurăm: după ploaie va urma din nou soare.
Mi-ar fi plăcut să ne abatem până la cetatea Tvrdava Lesendro ale cărei ziduri se disting în imediata apropiere a podului pe care șoseaua din Podgorica își croiește drum spre țărmul Adriaticii, dar sub asediul ploii punem provele spre nord și lăsăm cetatea în urmă. De data asta absența vântului nu pune probleme de traversare a lacului și chiar și ploaia cedează repede.
Prietenii mei au luat-o înainte, dar nu mă grăbesc. E ultima zi și-mi lungesc cât mai mult șederea pe apă. Îmi place să fiu legănat. Îmi place efortul de a trage padela prin apă. Îmi place peisajul lacustru. Îmi place aerul umed și răcoros ce-mi umple plămânii și vântul pe care-l simt pe față în fășăitul metalic al frunzelor de trestie ce se freacă una de alta. Departe de om, natura își trăiește propriul ritm. În câmpurile de nuferi păsările vânează broaște. Vin în zbor sau pășesc precaute pe frunzele plutitoare, în liniște sau lansând țipete care-mi sunt demult familiare. Kir-kir-kir… țaaaa-țaaaa! Locurile în aparență pustii sunt pline de viață. De ce să mă grăbesc să mă întorc la lumea pe care de câteva zile am lăsat-o în urmă? De pe bolovanii unui mal accidentat îmi privesc caiacul ce mă așteaptă fremătând ușor pe apa aproape nemișcată. Formele lui arcuite puse în evidență de suprafețele lustruite îi dau un aer de perfecțiune, senzație subiectivă desigur căci îl știu „de când era mic” �� Sunt mulțumit? Oooo, da! Mă strecor din nou în cockpit și padelez încet, încet, mai că-mi vine s-o iau înapoi. Îl înțeleg perfect pe Bernard Moitessier, navigatorul solitar care care la cursa Circumterra fără escală din 1968 nu s-a mai oprit la finiș ci și-a continuat drumul făcând aproape al doilea ocol…
Pe malul înierbat al campingului caiacele stau aliniate cuminți. Îl trag pe Endorfin în rând cu celelalte și îi scot capacele pentru ca soarele să-l zvinte. A plouat recent, dar norii s-au dus și un curcubeu dublu e decorația pe care o primim după această tură. Prietenii mei sunt veseli la gândul mâncării și-a berii ce ne așteaptă la terasa de la podul vechi spre care o pornim în formație completă. Mâine va fi o zi întreagă pe șosele, dar până atunci ne permitem să ne facem poftele…
Ultima editare:
