O decizie înțeleaptă care a salvat excursia. Un alt vameș nu v-ar fi lăsat să treceți.
Da, ar fi fost frustrant sa ramanem blocati intr-o granita. Pe langa aceasta varianta, cele trei ore pierdute pentru intoarcere palesc, chiar daca la acel moment a fost frustrant rau. Ca sa ma racoresc si sa-mi scad pulsul, pe drumul spre Timisoara cantam (intregul echipaj) din toti bojocii: „I feel pretty... La, la la la la la la lala” (aluzie la faza din filmul „Anger management”)
Îmi place poza de popas, transmite tot fiorul acela dat de necunoscut și pauperitate. E studențească rău!
Hm! E ca in excursie
Si inca acum mai aveam o masa plianta, un primus, niste oale (chiar cateva beri mai calde), dar ani de zile am umblat doar cu cele pe care ni le permiteam sa le caram cu rucsacul si sunt cele mai faine amintiri. Sa continui insa povestea...
Ziua 2
Dimineata impachetam tabara si pornim mai departe. Dincolo de Uzice șoseaua urcă pe platourile de altitudine cu largi pășuni alpine și stațiuni de schi cu vechi hoteluri comuniste. Trecem de lacul Uvac ce e rezervație de vulturi, apoi intrăm în defileul văii Lim ce coboară spre Muntenegru. Plouă.
Ieșim din Serbia pe la punctul de trecere a frontierei situat chiar în defileu. Sunt nemulțumit: sârbii nu ne-au cerut talonul mașinii. Traversăm no mans land și ne punem la coadă să intrăm în Muntenegru. În 2009 trebuia plătit 10 euro Ecotaxa, dar acum s-au lăsat de prostii și nu mai trebuie plătit nimic, și în plus ne cer și talonul: așa mai merge!
O vreme mai coborâm pe Lim, apoi traversăm bazinul hidrografic al Tarei și în final ajungem ca tramvaiul pe șine la Podgorica, prin spectaculosul canion al râului Moraca.
Actuala capitală a Muntenegrului, așezată într-o vastă polie, e un orășel aerisit, cu multe spații verzi și clădiri moderne cu aspect avangardist. A ieșit din nou soarele și e cald. Dincolo de oraș părăsim șoseaua ce duce la vechea capitală, Cetinje, și ne lăsăm spre Rijeka Crnojevica pe drumul îngust ce șerpuiește prin peisajul carstic invadat de vegetație. La un cot al șoselei avem o primă panoramă asupra defileului prin care Rijeka Crnojevica se varsă în lac, apoi oprim mai lung la punctul de belvedere „oficial”, unde există un balcon cu perspectivă aeriană asupra râului. Peisajul este cu siguranță deosebit. În aer miroase a mentă și a cimbrișor și greierii cântă, parcă anume pentru a recompensa și celelalte simțuri.
Șoseaua ne coboară în sat, unde găsim campingul imediat lângă pod, într-o poiană de pe mal, perfect cosită și nivelată. Locul are farmec. Deocamdată suntem singurii clienți așa că putem să ne instalăm unde dorim. Dăm jos caiacele și deschidem portbagajele din care se revarsă o grămadă de lucruri, apoi ne repezim la bucate.
Pentru restul zilei fiecare are planul lui. Grasu vrea să mergem la bere, eu vreau să ies pe râu cu caiacul, iar ceilalți să adulmece un pic împrejurimile, așa că pentru început plecăm cu toții spre stari most, vechiul pod de piatră din centrul localității.
E de ajuns o simplă privire ca să-ți dai seama că gloria localității a trecut. Chiar dacă în lunca râului stau aliniate frumoase bărci cu motor ce plimbă turiștii ademeniți de mari panouri cu poze și chiar dacă în centru există câteva terase cochete și chiar un hotel situat într-o clădire renovată, multe alte clădiri au acoperișul căzut și ochii ferestrelor goi, apoi lângă camping se ridică un coș înalt care te duce cu gândul la o oarecare activitate economică, dar pe gura lui n-a mai ieșit fum demult. Facem o fotografie de grup la vechiul pod de piatră cu arcade semicirculare, ne bem berea (berile) la terasa de la piciorul lui și după ce batem la pas promenada din lungul râului revenim în camping pentru programul de seară.
A venit momentul pentru caiace. Radu și Ramona ies pe râu cu caiacul tandem iar eu cu Grasu și cu Mike roim în jurul lor. Pentru Ramona îmbarcarea în caiac este o premieră, dar lucrurile nu sunt complicate și prinde mișcările „din zbor”.
Cu toate că râul este adânc, apa este atât de limpede încât fundul se vede cu claritate. O luăm încet în aval printre lunci și zăvoaie înecate în vegetație. Un cârd de gâște vocale își anunță vehement dezacordul, apoi liniștea pune stăpânire pe râu. Soarele e gata să apună scăldând peisajul într-o lumină portocalie. Mă simt minunat la bordul lui Endorfin: da, pentru asta am venit!
Deși abrupturile calcaroase ar sugera că suntem la munte, flora e cea a unei ape de câmpie. După un cot al râului, o „cărare” tăiată printre nuferi scurtcircuitează un larg meandru. Intru fără să ezit în paradisul vegetal ce pare să se închidă în urma mea. Umbrele serii au coborât deja peste covorul de flori care și-au strâns corolele pregătindu-se de culcare. Ridic padela din apă lăsând caiacul să alunece silențios. După lungile ore în care zgomotul motorului s-a auzit continuu, această liniște e ca un balsam. Străbat tot canalul abia pișcând apa cu colțul padelei și o iau pe râu în aval, spre camping, împreună cu Mike care „conduce” cu o sticlă de wisky în cokpit.