Pe dreapta cum mergi, pe stânga cum te-ntorci
Vin și eu cu o poveste din deltă, chiar dacă nu e din anul ăsta...
„Fără să ne grăbim prea tare cu strânsul taberei, am plecat mai departe abia pe la ora 10. Somnul plăcut ne-a remontat şi padelăm degajat pe canalul ce mărgineşte complexul agricol Păpădia. La început canalul e larg şi neinteresant, apoi încet, încet se îngustează. Cu ajutorul GPS-ului reperăm confluenţa unde, conform rutei trasate în Google Earth, trebuie să intrăm într-un canal mai mic. Nu-mi place ceea ce văd. Noul canal pare mort. Apa lui e împâslită de alge iar păpurişul pare să-l gâtuie. Curentul e nul. Nici Cosminei nu-i inspiră încredere, dar totuşi, hotărâm să încercăm. Cu chin cu vai am reuşit să înaintăm prin acest peisaj vreo 200 de metri, până la bariera unei sălcii doborâte peste canal: nu are rost să insistăm. Pe canalul şi aşa îngust, prinse în menghina păpurişului, caiacele sunt greu de întors.
Revenim la canalul mamă. E momentul să ne cerem scuze publice de la harta pe care am cam beştelit-o, pe care am cam aruncat-o de colo-colo şi pe care am făcut-o sluga GPS-ului. Delta este un teritoriu viu, aflat în continuă transformare. Atunci când fluviul se umflă, apele lui invadează uscatul printr-o reţea infinită de capilare iar când apele lui scad, multe din acestea mor. Apa stătătoare dezvoltă vegetaţia care la rândul ei, atunci când fluviul îşi trimite din nou apa, o blochează, încetinindu-i curgerea. Doar canalele mari pot face faţă acestui proces, dar chiar şi acelea trebuiesc ajutate prin dragare. La prima vedere, puţinele canale desenate pe hartă nu par să te ajute prea mult însă după episodul amintit am realizat că harta evidenţiază doar canalele perene, cele sigure, câtă vreme, traseul imaginat de noi şi memorat de GPS e unul pur teoretic şi deci, improbabil. Reinstaurăm deci hegemonia hărţii şi reconfigurăm traseul prin nişte canale clare, după care pornim mai departe. Nici canalul mamă nu arată prea bine dar cel puţin e marcat pe hartă. În scurt timp ne intersectăm cu o lotcă cu motor ce vine din sens opus, ceea ce ne dă certitudinea că noua cale e navigabilă şi pseudolacul în care debuşăm nu este o japşă. Suprafaţa apei e sfâşiată de cioate şi de copaci uscaţi de pe crengile cărora, la apropierea noastră, îşi iau zborul cu regret vizibil o mulţime de păsări. Hotărâm că peisajul merită explorat şi, plini de încântare, ne conducem caiacele printre ruinele vegetale închipuind cele mai bizare arhitecturi. Un pelican greoi ezită să facă efortul de a decola şi aşteaptă până ce ajungem la limita discreţiei. Mai rătăcim o vreme prin acest tărâm al miracolelor, după care ne regăsim drumul pe canal.
E momentul să-mi pun întrebări existenţiale. Oare ce ne place? Ce ne fascinează pe noi cei veniţi de la mari depărtări? Privesc peisajul oarecum trist al naturii în devălmăşie, o scenă a confruntărilor apă-uscat, viaţă-moarte, specie contra specie şi dincolo de calitatea de natural, probabil recunoscută înăuntrul nostru la nivel de celulă, îmi pare că sunt atras de inedit, de formele, culorile şi mai ales de “aerul” surprinzător, greu de anticipat. Padela se afundă în apa cenuşie, lăsând în urmă clăbuci efemeri. Privind obiectiv, tot ceea ce geniul uman a creat nu a fost decât o redescoperire a naturii, o recreare. Am revelaţia cuvântului recreare ca reîntoarcere la natură cu scopul de a prelua noi modele, o hrănire a imaginaţiei.