De la Beclean la Dej pe firul apei

[licap]

Foarte dezamăgit că nu s-a legat niciun plan în vara asta cu caiacul, până și prietenul Crocodilu căruia îi plac grozav ieșirile pe apă a trebuit să decline excursia pe care am planificat-o împreună, și diminețile din a doua jumătate a lunii August mă găsesc tot mai des lângă caiacul meu cel drag, instalat în grădina din spatele casei.
Stau trist cu o cafea în mână, pe un scăunel de camping, lângă el, visând și punând la cale tot felul de planuri, că la asta mă pricep eu cel mai bine, la visuri. Mă uit la formele lui frumoase, îndrăznețe, concepute pentru viteză maximă. Eh, așa e când ai familie, zic mucalit, trebuie să ții cont de toți membri ei, mici or mari, că de aia e familie. Dar să vedem, poate dracu nu-i chiar atât de negru.
Am încercat câteva dezbateri timide cu stăpâna inimii mele și cu iubiții mei puradei, pe tema asta – excursii de câteva zile pe ceva râuri din țară, neacceptate într-un mod brutal de ăia mici care stau cu gadgeturile lipite de mâni non stop, și chiar de către stăpână – ce excursii pe râuri, bre ? Excursiile se fac pe uscat, că nu suntem broaște. Dacă vrei, mergem să vizităm Bucovina, cu frumusețile ei, munții, mânăstirile, peisajele, alea, alea. Asta se numește excursie, bătrâne !. Bine iubito, zic, dar după ce venim, poate aș putea să merg singur vreo câteva zile pe Mureș, sau pe Olt. Ori chiar și pe Someș de la Jibou până la Tisa, am auzit că-i frumos tare.
Auzi, da tu ai uitat cum era să dai ortu popii acolo în singurătate cu caiacul tău ? Și nu a fost nimeni să te ajute. Tu nu vezi că nu mai ești în stare să te păzești de pericole? De ce nu alegi și tu ceva mai ușurel, după vârsta ta ? Uite, o excursie de o zi ar fi la fix pentru tine. Te duc dimineață în Beclean, la malul Someșului iar seara te iau de la barajul de la Dej. Mai bine de așa nu se poate, ai la dispoziție o zi, apă, soare, faci ce vrei tu. Dacă mai aveai un companier puteai să stai mai multe zile și nopți, dar așa, singur, nu se poate. Inacceptabil, sună verdictul stăpânei.
Mă abțin cu greu să nu intru în polemică – dapă-i ce crezi tu femeie, că Someșul ăsta de-l treci în picioare e plin de pirați care jefuiesc toată noaptea ? Ori că rechinii stau cu fălcile deschise pe după toate pietrele ? Știu că nu poate suporta nesiguranța nopților prin care aș trece, așa că nu-mi rămâne decât să stabilim ziua când voi porni pe apă.
Așez caiacul pe apă, mă bag în el, trag câteva vâsle să ajung în mijlocul curentului, o iau puțin în susul apei, apoi întorc, fac câteva rotiri de maestru, Silvia face câteva poze, apoi pleacă, iar eu rămân singur cu bărcuța mea și cu Someșul meu. Și nu mă grăbesc deloc, vreau să simt, să trăiesc momentul, bag mâinile în apă, îmi torn pe față iar revelația apare imediat și promt. Cu simțurile mele de neurodivergent, cu mult peste ale unui om obișnuit, întâlnirea cu apa Someșului mă face să mă simt de parcă aș fi întâlnit pe cineva drag, o iubită sau un prieten bun pe care nu i-am văzut de multă vreme. Gustul, mirosul, moliciunea apei, toate sunt de neconfundat. În copilărie, am petrecut mulți ani cu gustul și mirosul acesta. Și culmea, am fost pe multe râuri din țară și de afară dar nu se aseamănă cu niciunul. Sunt atât de fericit.
Pornesc pe firul apei și, după numai câteva sute de metri burta caiacului se freacă de o stâncă și aud cum se rupe cârma, care era una mare, cât o înotătoare de rechin, concepută pentru apă adâncă, dar nu-mi pasă, pe aici nu sunt valuri mari care să mă răstoarne. Încerc să evit zonele cu apă mică dar nu reușesc mereu, aud câteodată cum caiacul se freacă de pietre. Eu nu-mi fac probleme, dar unul cu un caiac rigid l-ar sparge cu siguranță prin zona asta. Ajung la podul de la Coldău și văd că este un baraj pe toată lățimea apei, nici măcar nu știam de el, să-mi fie rușine. Nu e prea înalt, 1,20 -1,50 m, și pentru că nu văd niciun loc pe unde aș putea să ies pe uscat și să intru în aval de el, hotărăsc să văd ce se întâmplă dacă trec prin el.
Mă duc spre mijlocul apei, îmi iau viteză încerc să țin caiacul perpendicular și sărim, eu și prietenul meu – caiacul. Totul merge bine o clipă, suntem în aer, zburăm ca uliu, apoi prietenul meu hotărăște să se îndrepte cu vârful în jos și intrăm spre fundul apei ca o rachetă. Mă țin bine de el ca și cum te-ai ține de un cal nărăvaș, dar la ieșirea din apă el hotărăște să iasă înclinat mult într-o parte, așa că mă răstoarnă, iar el prostul iar a ajuns ca de obicei în situații critice, cu burta în sus. Sunt în apă, înot, mă chinui să-l prind înainte de a ajunge prea departe, și râd ca un copil care a făcut o șotie. Apa e caldă, blândă și familiară, iar eu ud și atât de fericit. Soarele strălucește cu putere iar malul e aproape, dacă ar fi un loc pe unde să pot trece în amonte, aș mai face saltul încă o dată. Mă bucur și râd singur cu gura până la urechi.
Caut un loc frumos, cu nisip, și fac o pauză. Locul e atât de frumos, sălbatic și liniștit. Și nu mai sunt atâtea gunoaie cum era acum 10-20 de ani. Cumva, natura a rezolvat și asta, aluviunile au astupat toate mizeriile umane, apoi plantele au crescut și desăvârșit totul printr-o sălbăticie pură.
Undeva la jumătatea distanței fac o pauză lungă, mă hidratez și mă odihnesc. De la Beclean la Dej sunt cca 30 de km pe șosea, pe apă cu toate întorsăturile râului să fie 40-45. Ar fi fost ideal să fac traseul acesta în două zile, și acum îmi pare atât de rău că nu am ales decizia asta. Un cort la malul apei, un foc și câțiva știuleți de porumb, o noapte cu stele în sălbăticia asta ar fi fost perfect. Îmi spun a mia oară că sunt un mare prost, dar acum nu mai pot schimba nimic, trebuie să trag ca sclavul până la Dej pe căldura asta teribilă.
Ajung într-o zonă cu apa lină, de fapt e ca o apă stătătoare, ca un lac, apa nu mai mișcă deloc și îmi închipui și sper că sunt aproape de baraj și buna dispoziție pune stăpânire pe mine iarăși, hai că nu a fost prea greu, zic. Văd un pescar pe mal și îl întreb cât mai este până la baraj, 9-10 km zice el, vrei să ajungi astăzi, trebuie să te grăbești. Fmm, trimit niște gânduri poznașe către stăpâna inimii mele, of of of, ce frumos aș sta eu aici până mâine, repet iar a suta oară pe astăzi, și sunt obosit, și e foarte cald și brațele îmi ard de la efort, dar sclavetele e sclavete, trebuie să tragă până la capăt.
Vâslesc tot mai anost, fără vlagă, soarele e aproape de asfințit și aud de departe sunetul apei care cade de la înălțimea barajului. Mă înviorez și adopt iar postura de marele cutezător neînfricat, nu trebuie să mă vadă ai mei atât de distrus de efort și căldură. Îi văd de departe, Licuță și Silvia așteptându-mă pe malul apei, zâmbitori și bucuroși că mă văd teafăr. Ei cum a fost, zice stăpâna, nu-i așa că a fost o idee bună ? Uite, nici nu pari prea obosit. Hai repede, să te duc acasă !.
Da iubito, zic aproape sfârșit, și mă abțin să mai zic ceva, pentru că știu că până și vocea mă trădează și mă face să par un nevolnic, la capătul puterilor...

[licap]

Știu că e padelă și nu vâslă, dar vă rog să fiți îngăduitori.

[CrocodiluDiluDilu]

Foarte faina aventura si povestea! Cat de grava e avaria aripioarei-derivor?
N-a fost sa fie cateva zile impreuna pe Mures, dar ma bucur pentru tine ca nu te-ai lasat!

[CrocodiluDiluDilu]

Foarte faina aventura si povestea! Cat de grava e avaria aripioarei-derivor?
N-a fost sa fie cateva zile impreuna pe Mures, dar ma bucur pentru tine ca nu te-ai lasat!

[licap]

O să fac alta, din aluminiu. Ceva indestructibil.

[Zentai]

Da, faina tura! La un moment dat eram si eu interesat de tura, oricare ar fi fost ea (se propusesera mai multe variante) dar data aleasa m-a scos din joc. Parerea mea (metaforic): viata este ca o prada. Daca ne silim sa vanam, avem ce manca. Uneori trebuie sa ne silim mai (foarte) mult dar se intampla asta pentru ca, ori suntem deja flamanzi de viata, ori ca vanatul este foarte greu de prins! Niciodata nu as fi suparat ca ceva nu a fost asa cum trebuie si sfatuiesc pe oricine sa faca la fel. Totul e asa cum trebuie sa fie. Daca s-ar fi putut mai mult, ar fi fost mai mult! Felicitari si ture faine in continuare!