Într-o zi, cu un an înainte, când Honoriu se reîntâlnise cu Titus dar acesta nu venise încă să-şi petreacă vara pe barcazul „Hercules”, la Constanţa, în port a apărut un personaj important în istoria vremii, Emil Bodnăraş, care, dacă atunci o fi avut altă funcţie, curând a devenit ministrul armatei.
...
Ştiu că Bodnăraş iubea marea şi vasele cu pânze; ştiu că şi-a comandat un iaht pe care îl ţinea la Mangalia şi cred că n-a ieşit cu el pe mare de multe ori. I-a lipsit timpul; un asemenea personaj este robul funcţiei sale, dar iată o robie de care vor să scape doar puţini oameni, cu firi deosebite.
Atunci când a sosit în portul Constanţa n-avea o treabă oficială, voia să respire aerul marin şi să iasă pe mare cu un vaporaş sau o şalupă.
...
Mai mare ruşinea, în port nu exista atunci nici o şalupă în funcţiune, nici măcar la Căpitănie! Singurul vas care putea să iasă pe mare era remorcherul „Ilie Pintilie”, nu prea potrivit pentru agrement, dar de unde să iei altul? Mergeau într-acolo, când Bodnăraş văzu, peste cheiul care mărginea bazinul, două catarge legănându-se uşor, tulburătoare imagine pentru un iubitor al navigaţiei cu vele.
...
Honoriu stătea întins la soare pe bocaporţi, acoperişul magaziei, când suita sosi la schela care lega barcazul de chei. Aşa îl cunoscu el pe Bodnăraş, despre care ştia că este un important om politic. Deşi nu-i purta simpatie, din principiu, şi nu socotea vizita lui o onoare, nu-i refuză cererea de al duce până la Mangalia; nu voia să se pună rău nici cu căpitănia portului, nici mai ales cu un ministru care putea, direct sau indirect să-i zădărnicească planurile. Şi apoi, tânjea să se vadă pe mare, măcar câteva ceasuri; se interzisese ieşirea oricărui vas din port, fără autorizaţia de la Ministerul Marinei, sau al Transporturilor şi bineînţeles cu avizul Ministerului de Interne care patrona Serviciul de Siguranţă a Statului, viitoarea Securitate.
Bătea vântul din larg; odată trecuţi de far ridicară pânzele şi opriră motorul. Clipa când încetează zgomotul şi trepidaţia, rămânând numai foşnetul muzical al valurilor străpunse de etravă, creează în sufletul omului o stare de beatitudine. Dar poate că nu o simte oricine, ci numai cel care percepe farmecul plutirii fără efort, când vântul devine o forţă tăcută şi insesizabilă, un miracol, ca zborul îngerilor.
Această beatitudine devenea la Honoriu o stare firească; privindu-l pe Bodnăraş observă că se schimbase la faţă, bucuria îi izbucnea din toţi porii, avea simţul plutirii, se contopea cu marea, cu pânzele şi cu vântul. Atunci îi deveni simpatic.
...
Stăteau toţi trei pe scaune pliante, la prova, lângă ancoră, de unde se vedea marea în toate direcţiile, în culori felurite, o paletă marină, de la bleu-ul alburiu, până la albastrul profund, de cerneală, în umbra pânzelor, cum avea să devină tot largul mării după amiază şi înspre seară.
...
De la bucătărie, aflată sub o mică dunetă la pupa, în spatele cârmei, venea un miros ademenitor de prăjeală şi curând, Comănescu, ajutorul mecanic, în rolul de bucătar de astă dată, cu bluză albă peste tricoul de marinar, aduse pe un platou şniţele fierbinţi, de aterine, care fumegau încă. În mâna cealaltă avea o tavă cu furculiţe, pahare şi o sticlă de vin roze, din mica lor damigeană. Altminteri vin bun, oaspeţii îl băură cu plăcere, şi nu cu plăcere mai mică se înfruptară din aterine.
— N-am mai mâncat aşa ceva! declară uimit şi încântat Bodnăraş.
...
După prânzul frugal, care picase tocmai bine, Bodnăraş vizită vasul, de la prova până la pupa, intră în cabina lui Honoriu, îi plăcu, proiecta să-şi comande ceva asemănător, dar nu la fel de modest. Intră pretutindeni, în magazie, în camera motorului, stătu de vorbă cu oamenii din echipaj, îi ascultă cu atenţie, îi întrebă ce dorinţe aveau. Răspunseră toţi cu aceleaşi cuvinte: „Să ieşim în larg! Altceva nu ne trebuie”.
— O să ieşiţi! îi asigură Bodnăraş.
Apoi puse mâna pe cârmă şi ţinu drumul mai bine de-o oră. Se pricepea şi îi făcea plăcere, deşi barcazul, greoi, cu velatură puţină faţă de volumul apei dislocate, nu avea sprinteneala unui cuter de competiţie şi nici măcar al unuia de croazieră.
— Strângeţi puţin şcota velei mari, spuse după câteva minute.
Într-adevăr, era nevoie, vela flutura uşor la învergarea ei cu catargul; echipajul nu băgase de seamă, sau nu dăduse importanţă, nu se întâmplă nimic rău dintr-atâta, doar că pierdeau poate două-trei sutimi din viteză; dar un marinar cu simţul velelor nu îngăduie o imperfecţiune. Honoriu fu plăcut surprins de priceperea importantului său oaspete.
Aş mai povesti că la Mangalia, Bodnăraş dori să vadă portul, deşi nu era nimic demn de luat în seamă. Un port mic, aproape lăsat în părăsire, cu bazinul nedragat de multă vreme. Renumele oraşului se datora pitorescului: străzi, case, cafenele, oameni, cimitir turcesc, geamie, apoi cartierul tătărăsc, plin vara de vilegiaturişti boemi, poeţi, artişti, mai ales pictori pasionaţi să pună pe pânză culoarea peisajului şi culoarea locală.
Barcazul făcu ocolul portului, cu motorul, nu se putea altfel. Un om, la prova, arunca sonda tot timpul, fiindcă apa era mică, abia rămânea un metru sub chilă.
Am scris aceste rânduri nu spre a sugera că Bodnăraş venise în prospecţiune; nu, fusese doar o plăcere. Dar nu-i mai puţin adevărat că după câţiva ani aici au început să se facă lucrări de mari proporţii; faţa locului s-a schimbat, se draga portul, se prelungeau digurile, oraşul era militarizat, străinilor, vechea boemă, nu li se mai admitea accesul; pe faleză, bătrânele căsuţe şi vile, nu toate frumoase dar care aveau o istorie, erau dărâmate cu buldozerele iar în locul lor se făceau hoteluri pentru familiile comandanţilor şi ofiţerilor.
În port, din fundul bazinului, un canal îngust răzbea în lacul care mărginea oraşul la sud şi înainta în câmpie câţiva kilometri. Îl străbătusem cu barca, înainte de-a începe lucrările; într-un loc, pe malul nordic era un mic stabiliment balnear, frecventat mai ales de vilegiaturişti, unde se făceau băi de sulf. Pe malul din faţă, mai înalt, calcaros, cu piatra dezgolită de ploi şi şuvoaie se vedeau intrările întunecoase ale unor grote, care puteau să fie doar nişte vizuine. În aceste maluri se săpaseră mai târziu adăposturi pentru submarine, aşa se spunea, dar nu le-am văzut, nu mai era voie să treci pe acolo, şi n-am văzut nici vreun submarin în apele portului.
Când „Hercule” ajunse la Constanţa, se făcuse ora patru după amiază; pe chei aşteptau cei doi oameni în costume bej, cu mâna în buzunarul hainei.
