Una în Creta
- Autor subiect licap
- Dată creare
Se intampla ca unele litere (in majoritatea cazurilor diacritice) sa cauzeze erori la publicare. Copiaza in memorie textul pe care vrei sa-l publici si daca da eroare, scurteaza-l paragraf cu paragraf, apoi propozitie cu propozitie, apoi cuvant cu cuvant, pana gasesti cuvantul pe care nu-l inghite si apoi inlocuieste-l. Suna complicat, dar nu dureaza mai mult de un minut... Eu asa ma descurc...
Continuare...
Iubesc călătoriile, iubesc munții și apele, excursiile, dar întotdeauna solitare. Și aici e problema mea. Oare pîna unde trebuie sa merg în strafundurile sufletului meu ca sa descopar aceasta anomalie, pentru ca omul este conceput a trai în comunitate, așa a supravietuit de-a lungul a milioane de ani. Atunci de ce iubesc eu singurătatea mai mult decât orice pe lume ?
Cu siguranță copilăria mea traumatizată de violențele tatălui pe care la început nici măcar nu le puteam anticipa, mi-au marcat viața, caracterul, sensibilitatea, temperamentul. Sunt predispus spre melancolie şi însingurare. Când furia tatei care se aprindea ca un foc de paie și se abătea asupra noastră, iar palma lui grea ca maiul îmi zdrobea obrazul și îmi amorțea fălcile, atunci aflasem eu de binefacerile singurătății. Când căutam un loc mai ferit pe un deal sau pe lângă apa Someșului și realizam că poți trăi atât de fericit, fără niciun stres, în singurătate. O haită de câini sălbatici cu care te întâlneai era o nimica toată pe lângă furia tatei. Un lup, un urs sau o ciurdă de mistreți era ceva cu care te puteai înțelege sau evita destul de ușor, după cum voiai. Dar loviturile lui chiar nu puteau fi evitate...
Oare aici să fie taina care m-a făcut să caut și apoi să ador să merg în locurile izolate, sălbatice ? Oricum, acum sunt prea bătrân ca să mai pot schimba ceva. Și nu dau vina pe nimeni, așa au fost vremurile atunci. Va trebui să mă împac cu mine însumi, să caut încercări mai ușoare care să nu mă mai aducă până în pragul morții. Și nu că mi-ar fi prea frică de moarte, dar să mori dracu pe undeva unde nu te știe nimeni, mâncat de crabi, nu-i prea încântător.
Când soarele mi-a ajuns deasupra capului realizasem că băusem 8 litri de apă, și culmea, setea tot nu-mi trecuse. Nu puteți realiza cât de frumoasă și albastră a apa mării decât dacă ați fost până în pragul morții și v-ați întors pentru o vreme, înapoi.
Tot pe atunci și-au făcut apariția două bărci mari, cu motor. Erau pline de tineri, mi-am dat seama de la început că sunt militari din armata regală engleză. Așa că m-am dus la ei, i-am salutat cu salutul marinarilor și le-am spus că sunt Robinson Crusoe iar aceasta este insula mea. Băieții au intrat repede în jocul meu și m-au întrebat dacă pot să acosteze pentru o zi pe insula mea. Iar pentru asta o să primesc trei beri. Ca un bun negociator, am zis : o bere și un bax de apă. Au râs cu toții și au zis că sunt într-adevăr R. Crusoe. De fapt am mers la ei pentru că aveam nevoie de un telefon, să-mi anunț familia că sunt în viață și sănătos, dar nu mai pot suna. Mai aveam de stat 5 zile, așa că am hotărât spontan să le petrec acolo pe insula aia pustie. De ce, nu știu...
Am stat acolo pe stânca aia izolată 5 zile, care au fost poate cele mai frumoase zile din viața mea. Aveam soare, aveam umbră, nisip și valurile mării care-mi cântau neasemuit de frumos. Și libertate în solitudine. Voi, oamenii normali nu mai înțelegeți multe din frumusețile pământului, și vă explic un lucru simplu, poate vă ajut, zic. Printre altele, am o afecțiune din spectrul autist – misofonie. O sensibilitate mare la sunete. Orice zgomot care pentru voi este nederanjant, pentru mine având senzorii din creier altfel calibrați, face ca glandele suprarenale să secrete adrenalină, care ajunge în sânge, inima începe să bată cu putere și foarte rapid, iar apoi trebuie făcut ceva cu energia aceasta uriașă care se acumulează în corp. Ei bine, așa am aflat că nu toate zgomotele mă aduc în starea asta, doar cele artificiale, făcute de mâna omului, ca să zic așa. Zgomotele naturale, oricât ar fi de intense, au un efeect blând, mă liniștesc. Sunetul valurilor care se sparg furioase de țărm, vântul care șuieră printre stânci, croncăniturile păsărilor, țipetele pescărușilor, toate astea sunt create de Dumnezeu și sunt ca un balsam pentru urechile mele.
Le-am povestit soldaților întâmplarea mea și că vreau să stau pe insulă încă 5 zile iar ei m-au copleșit cu o grămadă de mâncare, apă, bere, whiskey. Ba chiar voiau să mai meargă o dată pe uscat să-mi aducă provizii și mai multe. Ei ieșiseră pentru câteva ore în larg dar luaseră provizii pentru o săptămână. A fost norocul meu, premiul meu, că am câștigat în lupta mea pentru a pune piciorul pe stâncă.
S-au distrat soldații aceia cât au putut de tare, cred că și-au împărțit și niște pumni la un moment dat, apoi s-au înpăcat și s-au pupat la fel ca bărbații din satul meu natal, strămoșii acelor grăniceri năsăudeni duri ca piatra, care-și spărgeau capetele și luptau pe viață și pe moarte pe la nunțile din sat, iar a doua zi se pupau ca frații.
În zilele care au urmat mi-am cioplit o creangă de lemn ca să o pot folosi ca o vâslă, am legat niște pânză la capete ca să pot împinge mai bine apa, iar în a cincea zi, dimineața, după ce am băut în loc de cafea vreo 3-4 beri, m-am urcat în caiac, mi-am mai plimbat o dată privirea peste insulă pentru a memora fiecare piatră și plantă de acolo, am mulțumit pescărușilor care mi-au ținut companie și m-am îndreptat spre uscat. Nu știu locul exact unde am ieșit la țărm, dar un taxi mi-a luat 100 de E și cred că am făcut vreo două ore până la aeroport.
Îmi amintesc că pe stânca aceea m-am jurat că nu voi mai merge niciodată singur într-o excursie pe mare. Dar... și jurămintele astea sunt făcute ca să fie încălcate, nu ?
Sfârșit.
P.S. Crocodile, mersi de pont.
Iubesc călătoriile, iubesc munții și apele, excursiile, dar întotdeauna solitare. Și aici e problema mea. Oare pîna unde trebuie sa merg în strafundurile sufletului meu ca sa descopar aceasta anomalie, pentru ca omul este conceput a trai în comunitate, așa a supravietuit de-a lungul a milioane de ani. Atunci de ce iubesc eu singurătatea mai mult decât orice pe lume ?
Cu siguranță copilăria mea traumatizată de violențele tatălui pe care la început nici măcar nu le puteam anticipa, mi-au marcat viața, caracterul, sensibilitatea, temperamentul. Sunt predispus spre melancolie şi însingurare. Când furia tatei care se aprindea ca un foc de paie și se abătea asupra noastră, iar palma lui grea ca maiul îmi zdrobea obrazul și îmi amorțea fălcile, atunci aflasem eu de binefacerile singurătății. Când căutam un loc mai ferit pe un deal sau pe lângă apa Someșului și realizam că poți trăi atât de fericit, fără niciun stres, în singurătate. O haită de câini sălbatici cu care te întâlneai era o nimica toată pe lângă furia tatei. Un lup, un urs sau o ciurdă de mistreți era ceva cu care te puteai înțelege sau evita destul de ușor, după cum voiai. Dar loviturile lui chiar nu puteau fi evitate...
Oare aici să fie taina care m-a făcut să caut și apoi să ador să merg în locurile izolate, sălbatice ? Oricum, acum sunt prea bătrân ca să mai pot schimba ceva. Și nu dau vina pe nimeni, așa au fost vremurile atunci. Va trebui să mă împac cu mine însumi, să caut încercări mai ușoare care să nu mă mai aducă până în pragul morții. Și nu că mi-ar fi prea frică de moarte, dar să mori dracu pe undeva unde nu te știe nimeni, mâncat de crabi, nu-i prea încântător.
Când soarele mi-a ajuns deasupra capului realizasem că băusem 8 litri de apă, și culmea, setea tot nu-mi trecuse. Nu puteți realiza cât de frumoasă și albastră a apa mării decât dacă ați fost până în pragul morții și v-ați întors pentru o vreme, înapoi.
Tot pe atunci și-au făcut apariția două bărci mari, cu motor. Erau pline de tineri, mi-am dat seama de la început că sunt militari din armata regală engleză. Așa că m-am dus la ei, i-am salutat cu salutul marinarilor și le-am spus că sunt Robinson Crusoe iar aceasta este insula mea. Băieții au intrat repede în jocul meu și m-au întrebat dacă pot să acosteze pentru o zi pe insula mea. Iar pentru asta o să primesc trei beri. Ca un bun negociator, am zis : o bere și un bax de apă. Au râs cu toții și au zis că sunt într-adevăr R. Crusoe. De fapt am mers la ei pentru că aveam nevoie de un telefon, să-mi anunț familia că sunt în viață și sănătos, dar nu mai pot suna. Mai aveam de stat 5 zile, așa că am hotărât spontan să le petrec acolo pe insula aia pustie. De ce, nu știu...
Am stat acolo pe stânca aia izolată 5 zile, care au fost poate cele mai frumoase zile din viața mea. Aveam soare, aveam umbră, nisip și valurile mării care-mi cântau neasemuit de frumos. Și libertate în solitudine. Voi, oamenii normali nu mai înțelegeți multe din frumusețile pământului, și vă explic un lucru simplu, poate vă ajut, zic. Printre altele, am o afecțiune din spectrul autist – misofonie. O sensibilitate mare la sunete. Orice zgomot care pentru voi este nederanjant, pentru mine având senzorii din creier altfel calibrați, face ca glandele suprarenale să secrete adrenalină, care ajunge în sânge, inima începe să bată cu putere și foarte rapid, iar apoi trebuie făcut ceva cu energia aceasta uriașă care se acumulează în corp. Ei bine, așa am aflat că nu toate zgomotele mă aduc în starea asta, doar cele artificiale, făcute de mâna omului, ca să zic așa. Zgomotele naturale, oricât ar fi de intense, au un efeect blând, mă liniștesc. Sunetul valurilor care se sparg furioase de țărm, vântul care șuieră printre stânci, croncăniturile păsărilor, țipetele pescărușilor, toate astea sunt create de Dumnezeu și sunt ca un balsam pentru urechile mele.
Le-am povestit soldaților întâmplarea mea și că vreau să stau pe insulă încă 5 zile iar ei m-au copleșit cu o grămadă de mâncare, apă, bere, whiskey. Ba chiar voiau să mai meargă o dată pe uscat să-mi aducă provizii și mai multe. Ei ieșiseră pentru câteva ore în larg dar luaseră provizii pentru o săptămână. A fost norocul meu, premiul meu, că am câștigat în lupta mea pentru a pune piciorul pe stâncă.
S-au distrat soldații aceia cât au putut de tare, cred că și-au împărțit și niște pumni la un moment dat, apoi s-au înpăcat și s-au pupat la fel ca bărbații din satul meu natal, strămoșii acelor grăniceri năsăudeni duri ca piatra, care-și spărgeau capetele și luptau pe viață și pe moarte pe la nunțile din sat, iar a doua zi se pupau ca frații.
În zilele care au urmat mi-am cioplit o creangă de lemn ca să o pot folosi ca o vâslă, am legat niște pânză la capete ca să pot împinge mai bine apa, iar în a cincea zi, dimineața, după ce am băut în loc de cafea vreo 3-4 beri, m-am urcat în caiac, mi-am mai plimbat o dată privirea peste insulă pentru a memora fiecare piatră și plantă de acolo, am mulțumit pescărușilor care mi-au ținut companie și m-am îndreptat spre uscat. Nu știu locul exact unde am ieșit la țărm, dar un taxi mi-a luat 100 de E și cred că am făcut vreo două ore până la aeroport.
Îmi amintesc că pe stânca aceea m-am jurat că nu voi mai merge niciodată singur într-o excursie pe mare. Dar... și jurămintele astea sunt făcute ca să fie încălcate, nu ?
Sfârșit.
P.S. Crocodile, mersi de pont.
Ultima editare:
Măi Licap, nu mă așteptam ca povestea ta să fie așa într-o ureche 
A mai fost unul în lume, așa ca tine, sau mai bine spus tu ca el (că el a fost primul): Bernard Moitessier. Ăsta, în 1969, la prima cursa solitar în jurul lumii, când să încheie și să-și adjudece premiul, și-a spus că a fost prea fain ca să se termine și a întors cu pupa către țărm și s-a mai dus încă o dată (n-a terminat a doua circumterra, că avea alte preferințe). Ce să spun? Se pare că ai câștigat, pe măsura efortului și a temerității tale.
Sunt oameni cărora „li se întâmplă” tot felul de lucruri (unul dintre ei e Modi, pictorul, îl știți de la „apusuri și cutii de bere”). Li se spune ghinioniști, dar de fapt felul lor de a fi îi bagă în belele. Ai și tu, Licap, felul tău de a fi, care te-a dus pe stânca aia (și înapoi ).
Una peste alta, a fost faina povestea, iar felul tău de a nara a pus-o bine în valoare. Mulțam și scuze că „te-am tras de urechi” în unele postări.
Aștept continuarea (ești predestinat să „ți se întâmple...”)
A mai fost unul în lume, așa ca tine, sau mai bine spus tu ca el (că el a fost primul): Bernard Moitessier. Ăsta, în 1969, la prima cursa solitar în jurul lumii, când să încheie și să-și adjudece premiul, și-a spus că a fost prea fain ca să se termine și a întors cu pupa către țărm și s-a mai dus încă o dată (n-a terminat a doua circumterra, că avea alte preferințe). Ce să spun? Se pare că ai câștigat, pe măsura efortului și a temerității tale.
Sunt oameni cărora „li se întâmplă” tot felul de lucruri (unul dintre ei e Modi, pictorul, îl știți de la „apusuri și cutii de bere”). Li se spune ghinioniști, dar de fapt felul lor de a fi îi bagă în belele. Ai și tu, Licap, felul tău de a fi, care te-a dus pe stânca aia (și înapoi
).Una peste alta, a fost faina povestea, iar felul tău de a nara a pus-o bine în valoare. Mulțam și scuze că „te-am tras de urechi” în unele postări.
Aștept continuarea (ești predestinat să „ți se întâmple...”)
DoiNomazi
Seasick & Grumpy
Absolut! Nu e greu. Oricine cu o camera si drag de imagini poate sa faca un film frumos. Asteptam si noi cu drag sa-ti vedem filmul, sau filmele. Spor!
Ultima editare:
Tare aventura! Cum se numește insulița asta frumoasă?