O cafă la Stambul - 22
Bosforul are în jur de 20 de mile lungime, astfel că la viteza noastră socotim că-l vom străbate în mai bine de patru ore. Dealungul lui există mai multe marine însă am optat pentru marina Atakoy, ceea ce lungeşte parcursul cu aproape 5 mile, fiind ultima, la ieşirea în Marmara.
Cotim. Parcursul prin strâmtoare are forma literei „S”. Odată cu noi cotesc şi mamuţii ce ne vin mereu în babord. Constantin stă în gura roofului urmărind parcursul pe GPS.
-Ţine 150!
Adi aduce yachtul pe noul curs cu precizie de mecanism. Hotelul luminat feeric a rămas în spate. Cândva, pe vremea zeilor, Bosforul se numea Vadul Vacii în amintirea supliciului frumoasei Io care, transformată de Zeus într-o junincă, ar fi înotat prin strâmtoare înebunită de muştele trimise de Hera... Legenda spune că Io ar fi fost o frumoasă preoteasă a templului Herei, din Argos. Prins în farmecele făcute de o nimfă, Zeus s-a îndrăgostit de ea şi prin intermediul viselor a chemat-o pe malul unui lac unde a învăluit-o cu un nor pentru ca întâlnirea lor să nu fie văzută de soaţa lui, Hera, apoi a transformat-o într-o junincă albă pentru a fi la adăpost de orice bănuială. Hera a intuit aventura şi a trimis un tăun care să o chinuie pe Io. Înebunită, Io s-ar fi aruncat în mare, dăruind cu acest prilej numele Mării Ionice, după care, în goana ei ar fi traversat şi Bosforul, ajungând să fie transformată înapoi în om abia în Egipt...
-Ţine 220!
Dacă am schimbat cursul înseamnă că am intrat pe ultima buclă a „S”-ului. De aici înainte vom străbate porţiunea cea mai interesantă, dar şi cea mai aglomerată a strâmtorii. În faţă ne apare, iluminat în totalitate, podul Fatih Sultan Mehmet. Întreaga suprastructură este acoperită cu corpuri de iluminat liniare a căror culoare se schimbă lent, insesizabil, astfel că, pe nebănuite, podul roşu e ba verde, ba galben, ba albastru. Turismul lent are avantajele lui!
-Ferryboat în prova tribord!
-Barcă cu motor la travers.
-Vapor în pupa!
Atenţionările curg neîncetat. Navigaţia în strâmtoare e ca o cursă ce-ţi solicită la maxim atenţia, cu atât mai mult cu cât piloţii locali, obişnuiţi cu înghesuiala, nu se sfiesc să treacă unii pe lângă alţii la distanţe ce ne ridică adrenalina. Uneori, ca să fim siguri că suntem observaţi, skipperul aprinde scurt farul portabil, manevră la care ni se răspunde similar de pe celelalte ambarcaţii. Încet ne scurgem pe sub arcul ciclopian al podului ridicat cu aproape 40 de metri deasupra noastră. De o parte şi de alta, pe maluri, se ridică palate iluminate feeric. Turcii au conştiinţa naţiunii pe care o alcătuiesc. Pe orice clădire impunătoare sau, uneori în vârful unor piloni plasaţi pe înălţimi e arborat drapelul cu semilună, iluminat la rândul lui. Cu toată tensiunea generată de vânzoleala maritimă, noaptea reuşeşte să fie fastuoasă.
Ne apare în prova podul Bosfor, primul pod costruit peste strâmtoare şi în acelaşi timp primul construit între două continente. Ideea podului a fost lansată în 1957 însă realizarea s-a terminat abia în 1973. Arcul lui este susţinut de cabluri dispuse în zig-zag de care sunt prinse mii de corpuri de iluminat cu LED. Imensa deschidere permite un joc de lumini dinamic, mereu altul, imaginativ şi deloc kitschos. La piciorul lui, pe partea europeană, ne reîntâlnim cu Rumeli Hisar fortăreaţa construită de Mehmed II în 1451, ca bază pentru viitoarele atacuri asupra Constantinopolului, apoi, după ce lăsăm în spate podul cu luminaţia spectaculoasă, recunoaştem în tribord palatul Dolmabahce. Suntem deja în proximitatea Cornului de Aur, inima vechiului Stambul. Strîmtoarea se lărgeşte, prefigurând ieşirea în Marmara. Scăpăm de stresul marilor nave însă rămânem cu cel al traficului de ferryboaturi ce aici atinge apogeul. Sirene, pleoscăitul valurilor în carene şi în fundal oraşul etajat pe coline cu turnul Galata, mare, stabil, sau minaretele moscheilor, subţiri, ascuţite, ca nişte rachete. În prova Topkapî, vechiul palat în tribord, Cornul de aur iar în babord, insulă în mijlocul apelor, turnul lui Leandru. Gata. Ieşim în Marmara şi asta se simte şi-n traficul maritim în scădere. Din noul unghi vedem Aya Sofia, biserica far, şi Moscheea Albastră, obiectiv emblematic al oraşului.
-Mai avem 4 mile, ne anunţă skipperul.
Cabotajul chinuit m-a supt de energie şi abia aici, învăluiţi în întuneric şi scăpaţi din nebunia megalopolisului realizez cât de obositor a fost şi Bosforul. Cu toate că am fost simplu spectator, mi-a ajuns. Foamea mă macină şi nu-mi doresc decât să ne vedem legaţi în siguranţă la ponton, când îl aud pe Mike:
-Mă laşi şi pe mine la timonă?
-Dacă vrei...
Îl admir. Tipul e tare. Nu ştiu de unde are atâta energie.
-Ţine 180, mârâie skipperul.
Aoleu! La oboseala pe care o avem, numai lecţii de cârmit ne-ar mai trebui.
-Mike! Ţine 180!
-Vin acuşi!
Străbatem ceva ce seamănă a radă portuară. O grămadă de vapoare stau la ancoră, obligându-ne să facem slalom. Uneori, vreo reflexie a unui siaj ne înclină molatec. Siluetele negre ale unor matahale, fără nici cea mai mică lumină, creează impresia de cimitir al elefanţilor. Sinistru.
-Ocoleşte nava la ancoră, Mike.
Timonierul dă să execute comanda când zgomotul motorului se rupe într-o bolboroseală rău prevestitoare, apoi bolboroseala încetează cu totul reinstaurând liniştea. Senzaţia de foame se acutizează. Cineva toarnă oboseala în mine cu paharul.
Skipperul dă cheie după cheie în ruliul tot mai pronunţat ce tinde să ne arunce din cockpit. Nici o boare de vânt nu adie. Îmi amintesc cu greaţă cum stăteam azi dimineaţă la o aruncătură de băţ de ţărm, fără să fim în stare să facem ceva.
-Aerisiţi motorul.
Sunt chiar în dreptul roofului aşa că sar în ajutorul lui Adi. Cabina e plină de vapori. Scoatem scara şi deschidem la motor. Un val de fum se risipeşte în cabină. Aruncat de colo colo de ruliu, încerc să ţin fixă raza lanternei pentru ca Adi să poată desface purjorul. A văzut la Şile cum făcea bătrânul şi comandă în cockpit:
-Contact! Scurt! Contact! Contact!
Motorina ţâşneşte, Adi strânge purjorul şi motorul o ia. Mă depresurizez. Atât ne-ar mai fi lipsit, să rămânem în derivă atât de aproape de ţintă! Adi închide compartimentul maşinii, dar nu apucă să pună scara înapoi căci motorul tuşeşte, dă semne de asfixie şi în final îşi dă duhul. Cerule! Opriţi în loc, reîncepe sarabanda ruliului. Adi meştereşte, skipperul chinuie contactul iar eu ţin lumina, sperând să fie de folos. Motorul o ia din nou spre uşurarea generală, Mike revine la direcţie, Adi se şterge de motorină iar eu închid uşiţa şi dau să pun scara la loc... Taaadaaaa! Micuţul Nanni moare în spasme. Nu e de râs. Simt că mă prăbuşesc. I-aş aduce pe toţi cei ce visează la deliciul de pe puntea velierelor să încerce gustul fetid al neputinţei. Sting luminile de navigaţie pentru a cruţa acumulatorul şi reîncepem chinul aerisirii. Adi are o tenacitate ieşită din comun. Băgat până la coate în mecanism, are puterea de a o lua iar şi iar de la capăt, de câte ori după închiderea uşiţei motorul moare iar eu sting luminile de navigaţie ca să cruţ acumulatorul.
-Poate că sună a superstiţie, dar ştii ce? Hai să nu mai închidem uşiţa motorului!
Nu am nici o explicaţie plauzibilă pentru cererea asta, dar prea asociez oprirea motorului cu închiderea uşiţei. Adi se uită la mine amuzat, dar acceptă. N-a mers. Asta e, măcar am încercat.
Nu pot să spun de câte ori am pornit motorul fiindcă mecanismele defensive şi instinctul de conservare m-au decuplat de la realitate. Nu ştiu decât că m-am forţat să fixez raza lanternei asupra purjorului, în timp ce cu picioarele mă propteam în cuşete pentru a nu fi azvârlit prin cabină. Ce am fi putut face altceva? Balizajul marinei se vedea cu ochiul liber în prova şi refuzam să mă gândesc ce am fi făcut dacă motorul n-ar fi luat-o în cele din urmă. Skipperul apucă staţia:
-Marina Atakoy, marina Atakoy, marina Atakoy! Sailing vessel Bananec Blues call you!
-Marina Atakoy...
Ce revigorant sună răspunsul clar! Suntem aşteptaţi la pontonul G2.
Baliza roşie de la intrare e fixată pe acoperişul unui restaurant în care se dă o petrecere. Ţinute de seară, oameni relaxaţi, o umbră de muzică. Bananec Blues alunecă în marină. Skipperul a preluat timona şi îl conduce domol, tot mai încet spre pontonul unde a apărut reprezentantul marinei. Se coboară fenderele, se aruncă parâmele şi la ora 22, prima parte a voiajului se încheie. Într-un fel, e ca şi cum aş fi cucerit Everestul: sunt atât de obosit încât abia am curiozitatea de a arunca o privire împrejur.
Skipperul semnează câteva acte cu reprezentantul marinei, apoi revine la bord:
-Adi! Îţi alegi trei zile, când vrei tu şi îl ai gratis pe Bananec Blues să ieşi cu el pe mare!