Cum era să văd Biscaya, dar am înțărcat bălaia
Să-mi spună mie un velist adevărat, de cursă lungă, că nu visează să traverseze Biscaya (Golfe de Gascogne, în spaniolă Golfo de Biscaya dar și Mar Cantábrico). Dacă nu, înseamnă că nu e în stare să viseze.
Un telefon de la Dan Popescu (bluewawe) mi-a creat deja un puseu de tensiune. Știind că visez îndelung la mari croaziere, pe mări mareice și oceane, informația:
- Vezi că e unul care a cumpărat o barcă la Amsterdam, vrea să o aducă la noi și caută coechipieri; mă face să mă simt precum Popeye după o doză triplă de spanac.
Văd anunțul, telefon și stabilesc o întâlnire cu skipper-ul, undeva pe litoralul românesc. La vederea omului nu mă copleșește entuziasmul. Teoretic și sec s-ar numi incompatibilitate psihologică.
Am mai văzut, am mai trăit, am mai mers pe mare în asemnea condiții, doar nu trebuie să ne căsătorim (amândoi suntem căsătoriți, așa că nu e cazul). Tipul, deși bate spre 50 de ani e un bărbat frumos, manechin (de fapt fost) ce mai ! Cam plin de el, certitudinile dau pe-afară.
La întrebarea mea timidă privind eventualii coechipieri îmi spune că deocamdată suntem eu, el și nevastă-sa.
La întrebarea și mai timidă privind experiența de navigație (voiam să știu cu și eu sub comanda cui travesez printre altele English Channel și Biscaya, așa pentru o minimă siguranță) mă asigură foarte expansiv că are toate calificările necesare și o vastă experiență de sailing în Marea Nordului și Baltică. Am rezerve față de oamenii care își proclamă prea vocal și insistent competențele.
După primele minute mi-am zis că șansele de a face întradevăr această tură sunt undeva la 50% și, vorba medicilor, prognosticul este rezervat. (nu vă burzuluiți așa, pronostic merge la sport dar în domeniul medical se folosește prognostic). Dar mi-am spus că, și dacă șansele ar fi de 1% tot aș încerca.
Dacă nu văd țara cu numărul 26. Și așa nu am ajuns până acum în Olanda. Cea mai mare țară mică, un sfert din suprafața actuală a României a sfidat Anglia PE MARE, navele de razboi olandeze au fost cele care au reușit să se apropie cel mai mult de gura Tamisei în întreaga istorie a Angliei, a luat de sub nasul altor mari puteri insulele mirodeniilor și, într-o mică pauză, au întemeiat și actualul New York (bineînțeles că i-au spus inițial New Amsterdam). Aaaa, și ne-au lăsat și multiubitul și multdoritul concept, dătător de speranțe, satisfacții, plăceri, trăiri intense, uitări de sine (și de alții)... Da, ați ghicit, e vorba de yacht.
Plecarea a fost stabilită pentru 30 iulie. Urma ca eu să ajung la Amsterdam ceva mai înainte.
Meandrele low-cost-ului m-au trimis în Philips, pardon, Eindhoven. Așadar, o firmă și-a tras un oraș să se joace cu el, o echipă de fotbal, bunișoară nu zic nu, (bunișoare erau și olandezele care se plimbau prin oraș), evident că a pus becuri pe tot ce nu mișcă în oraș (ba cred că și pe aproape tot ce mișcă).
Ca să nu se plictisească singură firma în chestiune a adus pe lângă și câțiva colegi de joacă cum ar fi DAF sau ASML. Prin arhitectura modernă (am înțeles că bombardierele americane, la sfârșitul WWII au făcut primul pas spre o sistematizare urbană de amploare) se mai văd ici, colo câte o biserică sau clădire veche. Totul completat cu piese de artă urbană și arhitectură post-modernă.
Trenurile din Olanda iți oferă posibilitatea de a admira polderele in lipsa semnalului wi fi (bineînșeles că mă refer la wi fi free). Gara din Amsterdam (Pierre Cuypers și Alvan Gendt au făcut treabă bună) se află într-o asemenea poziție încât este dificil de admirat în totalitatea ei. O fotografie artistică îți pune la încercare talentele de photoshopist pentru a elimina numelorsele cabluri, și linii de tramvai și troleibuz care întretaie peisajul. Asta nu împiedică receptarea faptului că este prima gară pe care am vazut-o de unde poți pleca pe apă. Dacă în fața gării poți intra în numeroasele vaporașe, în spate acostează numeroase linii de ferry boat.
Un autobuz luat de la primul etaj al gării mă duce la doi pași de marina unde se află barca mult dorită. Povestea este despre sailing, nu vreau să o deturnez spre un pseudo-ghid turistic al Amsterdamului, oraș pe care, prin forța împrejurărilor l-am vizitat nesperat de conștiincios și intens, locul cu cele mai multe restaurante argentiniene (???!!???) de pe glob.
LILL SCAMPI 26 dar cunoscătorii îi pot spune simplu IW26 (http://sailboatdata.com/viewrecord.asp?class_id=5506) Principala calitate care mi-a atras atenția a fost greutatea lestului, cam 43% din masa totală, deci un fel de Hopa-Mitică, care ar trebui să rămână ,,in picioare,, în aproape orice fel de condiții.
Marina, conform Harbour-Master-ului, era una medie, nu încăpeau în ea mai mult de 600 de ambarcațiuni peste 7 metri, majoritatea veliere. Un catalog ne-exclusiv (accentua acest lucru încă de pe copertă) prezenta vreo 300 de marine, cel puțin echivalente, în Olanda.
(ce credeti ? e numai partea I )
Să-mi spună mie un velist adevărat, de cursă lungă, că nu visează să traverseze Biscaya (Golfe de Gascogne, în spaniolă Golfo de Biscaya dar și Mar Cantábrico). Dacă nu, înseamnă că nu e în stare să viseze.
Un telefon de la Dan Popescu (bluewawe) mi-a creat deja un puseu de tensiune. Știind că visez îndelung la mari croaziere, pe mări mareice și oceane, informația:
- Vezi că e unul care a cumpărat o barcă la Amsterdam, vrea să o aducă la noi și caută coechipieri; mă face să mă simt precum Popeye după o doză triplă de spanac.
Văd anunțul, telefon și stabilesc o întâlnire cu skipper-ul, undeva pe litoralul românesc. La vederea omului nu mă copleșește entuziasmul. Teoretic și sec s-ar numi incompatibilitate psihologică.
Am mai văzut, am mai trăit, am mai mers pe mare în asemnea condiții, doar nu trebuie să ne căsătorim (amândoi suntem căsătoriți, așa că nu e cazul). Tipul, deși bate spre 50 de ani e un bărbat frumos, manechin (de fapt fost) ce mai ! Cam plin de el, certitudinile dau pe-afară.
La întrebarea mea timidă privind eventualii coechipieri îmi spune că deocamdată suntem eu, el și nevastă-sa.
La întrebarea și mai timidă privind experiența de navigație (voiam să știu cu și eu sub comanda cui travesez printre altele English Channel și Biscaya, așa pentru o minimă siguranță) mă asigură foarte expansiv că are toate calificările necesare și o vastă experiență de sailing în Marea Nordului și Baltică. Am rezerve față de oamenii care își proclamă prea vocal și insistent competențele.
După primele minute mi-am zis că șansele de a face întradevăr această tură sunt undeva la 50% și, vorba medicilor, prognosticul este rezervat. (nu vă burzuluiți așa, pronostic merge la sport dar în domeniul medical se folosește prognostic). Dar mi-am spus că, și dacă șansele ar fi de 1% tot aș încerca.
Dacă nu văd țara cu numărul 26. Și așa nu am ajuns până acum în Olanda. Cea mai mare țară mică, un sfert din suprafața actuală a României a sfidat Anglia PE MARE, navele de razboi olandeze au fost cele care au reușit să se apropie cel mai mult de gura Tamisei în întreaga istorie a Angliei, a luat de sub nasul altor mari puteri insulele mirodeniilor și, într-o mică pauză, au întemeiat și actualul New York (bineînțeles că i-au spus inițial New Amsterdam). Aaaa, și ne-au lăsat și multiubitul și multdoritul concept, dătător de speranțe, satisfacții, plăceri, trăiri intense, uitări de sine (și de alții)... Da, ați ghicit, e vorba de yacht.
Plecarea a fost stabilită pentru 30 iulie. Urma ca eu să ajung la Amsterdam ceva mai înainte.
Meandrele low-cost-ului m-au trimis în Philips, pardon, Eindhoven. Așadar, o firmă și-a tras un oraș să se joace cu el, o echipă de fotbal, bunișoară nu zic nu, (bunișoare erau și olandezele care se plimbau prin oraș), evident că a pus becuri pe tot ce nu mișcă în oraș (ba cred că și pe aproape tot ce mișcă).
Ca să nu se plictisească singură firma în chestiune a adus pe lângă și câțiva colegi de joacă cum ar fi DAF sau ASML. Prin arhitectura modernă (am înțeles că bombardierele americane, la sfârșitul WWII au făcut primul pas spre o sistematizare urbană de amploare) se mai văd ici, colo câte o biserică sau clădire veche. Totul completat cu piese de artă urbană și arhitectură post-modernă.
Trenurile din Olanda iți oferă posibilitatea de a admira polderele in lipsa semnalului wi fi (bineînșeles că mă refer la wi fi free). Gara din Amsterdam (Pierre Cuypers și Alvan Gendt au făcut treabă bună) se află într-o asemenea poziție încât este dificil de admirat în totalitatea ei. O fotografie artistică îți pune la încercare talentele de photoshopist pentru a elimina numelorsele cabluri, și linii de tramvai și troleibuz care întretaie peisajul. Asta nu împiedică receptarea faptului că este prima gară pe care am vazut-o de unde poți pleca pe apă. Dacă în fața gării poți intra în numeroasele vaporașe, în spate acostează numeroase linii de ferry boat.
Un autobuz luat de la primul etaj al gării mă duce la doi pași de marina unde se află barca mult dorită. Povestea este despre sailing, nu vreau să o deturnez spre un pseudo-ghid turistic al Amsterdamului, oraș pe care, prin forța împrejurărilor l-am vizitat nesperat de conștiincios și intens, locul cu cele mai multe restaurante argentiniene (???!!???) de pe glob.
LILL SCAMPI 26 dar cunoscătorii îi pot spune simplu IW26 (http://sailboatdata.com/viewrecord.asp?class_id=5506) Principala calitate care mi-a atras atenția a fost greutatea lestului, cam 43% din masa totală, deci un fel de Hopa-Mitică, care ar trebui să rămână ,,in picioare,, în aproape orice fel de condiții.
Marina, conform Harbour-Master-ului, era una medie, nu încăpeau în ea mai mult de 600 de ambarcațiuni peste 7 metri, majoritatea veliere. Un catalog ne-exclusiv (accentua acest lucru încă de pe copertă) prezenta vreo 300 de marine, cel puțin echivalente, în Olanda.
(ce credeti ? e numai partea I )
