Cum mi-am construit un caiac

Daca nu s-a intarit de obicei ai prea putin intaritor (adica prea multa rasina) in amestec. O solutie e sa pensulezi intaritor peste amestec.

Pe caldurile astea trebuie ca in 3-4 ore sa fie solidificat, iar in 8-10 ore tare la atingere. Dupa 1 zi trebuie sa-l poti finisa. Atentie, el complet polimerizeaza in 2-3 saptamani.

Daca dupa 1-2 zile tot nu s-a intarit e compromisa treaba, trebuie curatat (smirghel, otet) si refacuta lucrarea.

Pune o poza cu balanta ta si descrie cum lucrezi cu ea. Sau lucrezi cu cantitati prea mici pentru precizia balantei, sau nu esti atent la turnare.
 
9. This is the beginning of a beautiful friendship

În apartamentul părinţilor aveam un mic atelier încropit în colţul unei camere în care atunci când nu mă ocupam cu invenţii, meşteream navomodele sau rachetomodele sau diferite dispozitive electrice. Într-o după amiază bobinam un transformator când tatăl meu primi un vizitator aparte ce intră destul de repede în subiect: venise pentru a-i mulţumi pentru sprijinul acordat la o scoatere din producţie (erau anii comunismului) şi m-a mişcat modul în care a făcut-o, făcându-mă să-mi ridic privirea de la bobinele mele.
-Vă mulţumesc pentru că v-aţi adus aminte că oamenii mai au şi suflet ...
Cine era acest om? Cuvintele lui au lăsat o puternică impresie asupra mea şi deloc preocupatde spirele ce se înfăşurau singure una după alta, eram cu totul absorbit de dialogul din cameră. Aveam o bănuială dar nu îndrăzneam ...
Pe peretele opus canapelei stătea într-un cui un tablou înfăţişând o corabie înclinată în marea răvăşită de hulă şi, aşa cum pe mine mă atrăgea chipul vizitatorului nostru, pe el îl hipnotiza imaginea aceea marină, până ce, la un moment dat întrebă plin de înflăcărare:
- Cine a pictat tabloul? Este extraordinar: exact aşa se vede marea! O transpunere atât de fidelă n-am mai văzut decât în marinele din Leningrad.
Cu aceasta identitatea persoanei fusese deconspirată. Ştiam de la tatăl meu că în cadrul trustului de construcţii lucra un maistru energetician care ceruse scoaterea din producţie pentru a pleca pe mare în jurul lumii, aşa că ignorând regulile politeţii l-am întrebat direct:
- Sunteţi domnul Olteanu?
Acesta a fost începutul unei frumoase prietenii. În acea vară m-am angajat ca necalificat în echipa domunului Olteanu, apoi, în timpul facultăţii am mai lucrat o vară la deja privatizatul atelier al aceluiaşi energetician. Mă fascinau poveştile lui despre mare, precum şi îndemânarea cu care făcea fiarele să-l asculte, lovind cu precizie capacul înţepenit al unei pompe sau extrăgând rulmenţi uriaşi de pe arborii rotoarelor motoarelor electrice, dar mai presus de toate apreciam viziunea acestui om ce privea lumea mult mai de sus decât îi permitea statura lui scundă.
- Ce este cel mai important la un lucru? mă întrebă într-o zi când lucram cot la cot
- Să fie practic, am răspuns cu mândrie
- Nu, mă contrazise. Cel mai important este să-ţi placă.
Pe moment nu i-amn dat dreptate însă în cursul vieţii mi-am adus de nenumărate ori aminte de acel dialog.
Azi l-am căutat din nou pentru sârma de cupru necesară la caiac. Venise la atelier special pentru a ne întâlni şi-mi puse în braţe o bobină cu sârmă emailată, nou nouţă, valorând cât aurul.
- Ah, nu! am protestat. Mă gândeam la nişte capete sau la vre-o bobină arsă. Ar fi o risipă fiindcă oricum eu voi tăia sârma în bucăţele mici.
M-a fixat cu ochii lui albaştri:
- Să dai ceva unui prieten, nu e niciodată o risipă!
 
10. Verişorii siamezi

De când începusem construcţia caiacului, rutina servici – acasă se îmbogăţise cu multiplele combinaţii servici – acasă – atelier, sau atelier – servici – acasă, sau servici – atelier – acasă. În fapt foloseam orice prilej pentru a trece pe la atelier, fie „să mai bat un cui”, fie doar ca să stau printre bucăţile de placaj, să admir formele şi să-mi imaginez ... Dacă este adevărat că lumea materială nu este altceva decât gânduri condensate, atunci caiacul meu exista deja şi mai mult, siajul lui era prezent într-o mulţime de lacuri, râuri, fluvii ... De câte ori n-am întârziat dimineaţa la birou pentru simplul motiv că, în drum, m-am abătut pe la atelier doar pentru un minut, să văd ce mai face caiacul? Ciudat cum ne scapă timpul printre degete ...
Dacă la atelier mă încărcam cu gânduri, acasă le povesteam Cosminei iar la birou le căutam tovarăşi pe internet. Urmăream cu mare interes threadul „Izvor 5, un proiect inspirat de tandemul Mill Creek 16,5” întreţinut pe forumul Barcaholic de Vincenziu sau naşterea unui nou caiac Shearwater 17 „în grădina” lui Bogdan Buciu, ba mai mult, îi găsisem raţei mele trei verişori siamezi, născuţi de puţin timp la Râmnicu Vâlcea. Eram ca nişte mămici ce se întâlnesc în parc împingând cărucioarele şi povestindu-şi una alteia cât au mai mâncat micuţii, cum au zâmbit şi ce vocale au mai scos pe gură.
 
11. Cu gândul la final

În ultima zi din săptămână ajunsesem în stadiul în care puteam face celebra fotografie cu toate reperele înşirate pe podea, ba mai mult, apucasem chiar să le căntuiesc cu raşcheta. Sârmă aveam, aşa că nimic nu mă împiedica să mă apuc să însăilez corpul, doar că ar fi fost păcat să fi rămas în oraş, la cheremul caniculei dintre betoane. Munţii Apuseni cu calcarele şi căsuţele lui din lemn, sunt o catedrală naturală vizitată de Dumnezeu, însă de astă dată nu ne doream răcoarea umedă a peşterilor, nici potecile tăinuite de sub cetina pădurii ci pur şi simplu un sfârşit de săptămână cu caiace, apă rece şi cort.
Lacul de acumulare Floroiu este situat pe Valea Drăganului, aproximativ la jumătatea distanţei dintre Oradea şi Cluj Napoca. Barajul este construit la confluenţa a două râuri, asfel că întinderea de ape are forma literei Y, iar în interiorul Y-ului, câteva case de lemn risipite pe culmi formează cătunul Alunu, loc pitoresc şi deosebit de retras deoarece, în lipsa unei ambarcaţii, turiştii de weekend se mărginesc la a face câteva poze de pe baraj şi a se călca apoi pe bătături într-una din puţinele poiene de la coada lacului. Cu ani în urmă un prieten ne dusese la Alunu trecându-ne lacul cu barca şi de astă dată, beneficiind de propriile noastre caiace vroiam să ne reântoarcem în acele locuri în care ne-am simţit atât de bine.
Faţă de banala drumeţie, o tură nautică complică lucrurile: pe lângă rucsacul aruncat în portbagaj, trebuiesc luate şi caiacele, cu toată tevatura încărcării şi a amarării, astfel că plecarea cu soarele răsărind în parbriz este doar un vis, apoi, odată ajunşi la destinaţie începe căutarea unui loc propice pentru darea la apă. În general lacurile de acumulare au maluri abrupte, greu accesibile iar în cazul nostru cele două cărări de acces din jurul barajului ne duc la nişte golfuri în care trunchiurile de brazi târâte de viituri nu ne permit accesul la apă. Ne repliem spre alte golfuri, tragem un pui de somn dezmierdat de darabana picăturilor pe caroseria caldă şi în sfârşit, în a doua parte a dupăamiezei încuiem maşina şi înfigem padela în valuri. Asemeni unui câine scăpat din lanţ, padelăm nebuneşte de la un mal la altul schimbând ochiurile de apă liniştită cu hula din larg, cu valul moale din dosul pintenilor de stâncă sau cu golfurile tăcute pline de trunchiuri masive plutind între două ape. După ce te împrieteneşti cu caiacul, corpul ambarcaţiei se contopeşte cu corpul uman într-atât încât ai în nervi valul de etravă şi cu simţurile desfătate de mătasea apei, omul-caiac uită de Univers şi se răsfaţă răscolind apa ce-l acceptă ştergându-i în spate siajul dezordonat. Unde mergem? Un ceva misterios ne cheamă mereu înainte, promotoriu după promotoriu, orizont după orizont, până seara când, sătui de zbenguială, oamenii-caiace redevin oameni tereştri, apoi oameni-sac de dormit încovrigaţi sub cupola cortului, în imensa catedrală a Munţilor Apuseni.
 
12. Naşterea

Motto: „Am văzut lumină pe Pământ/ Şi m-am născut şi eu/ Să văd ce mai faceţi” – Marin Sorescu
Orice naştere e un soroc, e coacerea unei idei care, pregătită în prealabil în cele mai mici detalii, capătă formă şi consistenţă materială. Luni dupăamiaza m-am prezentat la atelier împreună cu Răzvan şi Cosmin, am potrivit fundul pe coaste şi am început însăilarea cu sârmă. Legătură după legătură caiacul prindea formă iar când am reuşit să supunem şi pupa şi prova (puternic cambrate), travaliul se terminase. În manualul de montaj scrie că pentru o îndoire mai uşoară, placajul se înmoaie în prealabil cu apă, dar eu n-am citit acele rânduri, pentru simplul fapt că nu prea am habar de engleză (ulterior am observat într-o imagine o pompă de şpriţuit). Norocul începătorului a funcţionat însă: placajul n-a pocnit. Ulterior, într-o discuţie telefonică, Gigi mi-a spus:
-Scuză-mă pentru răutatea pe care o voi spune: tu scri bine, dar nu şti să citeşti ...
 
13. Numele

Şi bărcile au sufletul lor. Paul Butuşină povesteşte ce-a fost în stare să-i facă yachtul lui, Neutrino, pentru că în primul an l-a ţinut nebotezat, doar cu numărul de înmatriculare dat de căpitănia portului. Întâmplarea este prea savuroasă ca să nu o reiau:
„Într-o seară, în timp ce mă îndreptam spre casă cu o cunoştinţă, pe drumul ce trecea pe lângă barcă, un gând parşiv mi-a dat târcoale: am invitat-o să viziteze interiorul lui „734 GI”. Simpatica doamnă extaziată de peripeţiile mele acvatice, a acceptat imediat. După voiajul de la Varna îmi rămăsese o sticlă de lichior de banane şi cafea solubilă în cantitate mai mult decât suficientă pentru a face onorul casei. Am coborât pe barcă şi am chemat-o şi pe doamnă, asigurând-o că am s-o ajut. I-am spus că după ce va pune primul picior pe punte, să-şi dea drumul fără frică. Cu o mână ţineam ambarcaţiunea lângă pupa pontonului, cu cealaltă o ajutam. După ce a pus piciorul pe prova ascuţită şi lată numai de o palmă, mi-am dat seama că doamna avea pantofi cu toc înalt. I-am ordonat să-şi dea drumul şi-n acelaşi timp am eliberat barca, pregătindu-mă să o prind cu ambele mâini. Poate că de emoţie n-am ales momentul potrivit pentru a da drumul bărcii. „Consoarta mea plutitoare” a sesizat greşeala şi mi-a spus: „Las` că ţi-o coc eu ţie! Femei la bord?”. Şi în loc să alunece încet la vale, cum îi şade bine unei bărci cumsecade, a eschivat într-o parte. Fusta prea strâmtă nu i-a permis doamnei decât să facă un şpagat jalnic înainte de a cădea în apă. Nu ştiu exact ce a urmat. Puţinii aburi de alcool pe care îi aveam în cap s-au evaporat instantaneu. Îmi amintesc doar că stăteam lungit pe burtă la prova şi că o ţineam pe ... de spatele rochiei, după ce, în prealabil îi învineţisem, prin strânsoare, ambele braţe, de frică să nu o scap pe Dunăre la vale. Când mi-a spus că nu ţtie să înoate am şi văzut-o pescuită fără suflare şi diformă, de sub pontoane. Am văzut figura mea reprodusă pe prima pagină a ziarului local sub titlul „Aventură galantă terminată tragic ...” Sforţându-mă, am tras-o pe doamnă peste mine, fiind de două ori pe punctul de a o scăpa irecuperabil. Niciodată n-am trecut prin călătoriile mele pe apă, printr-o spaimă mai mare. Nici chiar când am fost lovit de alte nave. Când am invitat-o pe barcă nu-mi închipuiam că o voi vedea aşa de repede detbrăcată. Evident, urmarea nu a fost cea care era de aşteptat. I-am stors rochia, am ajutat-o să se îmbrace şi am debarcat-o, jurându-mi că nu voi mai aduce niciodată o femeie la bord ...”
Nu puteam risca aşa ceva (ca şi gravitate) aşa că trebuia să găsesc un nume. E foarte interesant cum un nume poate da direcţia sau marca traiectoria iniţială. În primul rând, de cele mai multe ori el lămureşte sexul dar poate, mai important, te lasă să ghiceşti ce înseamnă acea bărcuţă pentru proprietarul ei: o joacă, un ideal, o promisiune de evadare, sau o chestiune serioasă. Mă gândeam să-i spun GO VEST, un nume cu dublu sens ce l-ar fi legat de pasiunea mea pentru jocul de GO şi de clubul înfiinţat la Oradea (tot GO VEST), însă îndemnul lui Columb materializat în obstinaţia cu care, de pe soclul său înalt din faţa portului barcelonez, continuă să indice cu mâna direcţia spre noile indii, suna prea eroic pentru rolul pe care vroiam să-l atribui noii ambarcaţii. Într-o zi, în timpul prânzului, am deschis discuţia cerându-i părerea Cosminei, care cu aerul cel mai firesc, mi-a servit prompt un prim nume ce mi-a plăcut prea mult pentru a mai avea nevoie de altele: Lady Ga Ga! Cea mai grea probă fusese trecută.
 
14. Trecere lentă de la pătrat la cerc

Dacă operaţiunea de însăilare cu sârmă a fost ca developarea unui film, conturând încet, încet, forma ambarcaţiei până în acel moment doar intuită, zilele următoare s-au adresat altor simţuri. Prin lipirea cu epoxi de-a lungul îmbinărilor, corpul n-a câştigat mai nimic în sfera vizualului, însă schimbul tactil de mesaje între constructor şi opera sa indicau o „osificare”. Forma plăpândă, mlădioasă, se rigidizase. Aşa cum însăilarea revelase imaginile viitorului caiac, lipiturile limpezeau senzaţiile viitorului canotor. În urma raidurilor matinale prin atelier, întârzierile la servici nu se mai imputau fotografului transfigurat de satisfacţii estetice, ci navigatorului îmbătat de promisele vibraţiile transmise de coca prinsă între acţiunea padelei şi reacţiunea mediului lichid.
 
15. Tambuchiul

Motto: „Numai lucrurile simple nu ne dezamăgesc niciodată”
Fiecare tehnologie are mijlocul său de expresie şi dacă placajul ştia să descrie doar din două cuvinte şi trei epitete forma elansată pe care matematica ar fi îmbrăcat-o în complicatele linii ale unor ecuaţii sau funcţii exponenţiale, în faţa tambuchiului, banal oval, se bâlbăia penibil. Un simplu capac risipea o cantitate incredibilă de placaj, manoperă şi timp. Nu, categoric nu era tehnologia potrivită şi aveam sentimentul că trebuia să existe ceva mult mai simplu. Prins între pensulă şi tamponul cu hârtie sticlată nu aveam dispoziţia necesară pentru a analiza simţământul acela ce revenea obsedant de câte ori vedeam desenul tambuchiului, până-ntr-o seară când, imobilizat pe canapea de dulcea oboseală a trudei, savuram nemişcarea fizică, hoinărind doar cu gândul. Unde mai văzusem acea formă? Ideea că acel capac există deja plutea în jurul meu aproape palpabilă, apropiindu-se şi îndepărtându-se ca planetele prinse în traiectorii eliptice. În minte îmi reverbera motto-ul albumului Spiral: „go, go, far away, go, go and return”. Forma aceea îmi impregnase fiinţa şi dintr-odată am realizat: era forma găleţilor din plastic în care se vinde dispersit. Cum de nu mi-am dat seama? Aveam în pivniţă o frumoasă găleată galbenă pe care a doua zi am decapitat-o şi după forma căreia am decupat puntea. Cu ajutorul siliconului (arma secretă a românilor) într-o oră tambuchiul era montat: e drept că pe lângă desenul frumos al lemnului era un plastic cu tot ceea ce acesta putea aduce rău în sfera designului, dar aveam certiudinea că tambuchiul meu va fi ermetic, perfect funcţional şi uşor de folosit.
 
16. Tata vizitează atelierul

Vara îşi intrase demult în drepturi şi câteodată talazurile gândurilor îmi aduceau aminte de insula mea misterioasă, livada de pe deal, a cărei dirijare spre armonie îmi reţinuse în ceilalţi ani atenţia şi care, părăsită, trebuie să fi arătat acum ca pleata despletită a Meduzei. De câte ori această închipuire îmi revenea în minte îmi promiteam că voi schimba raşcheta cu coasa şi într-o seară, luându-l şi pe tata cu mine, am suit dealul la volanul Bagherei. N-a fost un an bun. Valul de frig din primăvară a ucis florile albe ale caişilor iar ploile frecvente au adus mana ce a uscat ciorchinii infantili ai viei. Nici coasa nu mergea: fierul nebătut se poticnea în iarba înaltă din care ţâşneau fumuri de ţânţari atacând în picaj cosaşul leoarcă de sudoare. Lucrul la caiac er a mult mai plăcut aşa că, ostenit şi plin de beşici în palme am aruncat coasa în căsuţa cu scule şi i-am promis tatei o surpriză. Am coborât din nou în oraşul devastat de caniculă, în acea curte mică unde, dincolo de lacăte şi grilaje, pe două capre metalice trona ambarcaţia promiţând orizonturi lichidem răcoare şi mai ales ieşirea de siguranţă a omului ameninţat de rutină, comoditate şi teamă. Absorbit total de construcţie uitasem să-i spun tatei de noul caiac pe care acum îl privea cu o sclipire veselă, poate călătorind cu acea imagine sau poate aducându-şi aminte de anii în care mă ducea la Casa Pionierilor la cercul de navomodelism.
 
17. Puntea

Motto: ”Dao îl creează pe Unul; Unul îl creează pe Doi; Doi îl creează pe Trei, iar Trei creează toate lucrurile” – Tao Te Ching
Manualul caiacului era scris într-o engleză presărată cu termeni tehnici, ermetici, aşa că după ce am aerisit dicţionarul englez – român de câteva ori, m-am decis să încerc să-i prind înţelesul doar din ilustraţii, ca în revistele RAHAN ale copilăriei. Probabil că, operaţiune complexă, construcţia unui caiac depăşeşte sfera limitată a vizualului, adresându-se totalităţii simţurilor, cert este că într-o zi m-am trezit cu o răzmeriţă în toată puterea cuvântului: carena nu se potrivea cu puntea şi oricât de persuasiv aş fi fost, cele două nu admiteau în ruptul capului că erau sortite una alteia, în sfânta taină a unirii cu epoxi.
Episodul m-a transpus înapoi în timp, în vara anului 1992 când pe spatele plutei Crocodilu Dilu Dilu am ajuns la Iernut. Un Audi oprise pe podul scund de pontoane şi de la înălţimea volanului un nene cu barbă de voievod şi pălărie boemă de pai ne-a felicitat mărturisind emoţionat că şi el visase cândva la aventura plutirii. Ne-a dat două pâini mari de casă şi ne-a invitat pe mal, unde în curtea castelului Kornis-Rakoczy-Bethlen câţiva scultori, printre care şi el, fasonau piatra albă într-o încercare de a reda grozăviile rezistenţei armate de la Oarba de Mureş din septembrie 1944. Lucrările erau începute nelăsând încă să se ghicească formele gând, aşa că l-am întrebat:
-Piatra Dumneavoastră ce va reprezenta?
-Nouă, sculptorilor, nu ne place să vorbim despre lucrările noastre. Se spune că nişte turişti cu rucsaci în spate au ajuns la şantierul unei hidrocentrale, undse, pornind de la cele două capete se săpa un tunel de aducţiune prin munte. Întrebând ce se construia acolo, au primit următorul răspuns: „Nici noi nu ştim; un tunel, sau poate două”.
Oare voi avea 2, 3 sau 10.000 de caiace?
 
18. Angela merge mai departe

Nepotrivirea dintre punte şi carenă nu era totală. La prova şi la pupa, cele două se suprapuneau perfect însă divergenţele apăreau în jurul cuplului maestru unde carena era mai suplă iar puntea ... mai elefantină, niciuna nevrând să cedeze la forma celeilalte. Pentru a reuşi să le ţin laolaltă până ce lipitura cu epoxi avea să se întărească, am confecţionat sub punte un bandou, ca o buză interioară, pe care aveau să se sprijine filele bordajului tensionate către exterior. Cu acest ajutor am reuşit să lipesc puntea de unul singur, apoi am laminat fibra de sticlă pe exterior, din două bucăţi suprapuse la copastie. Vedeam deja luminiţa de la capătul tunelului când o problemă neaşteptată îmi mai frână din elan. Revenit acasă după o sesiune de lucru în care cu un şmirghel dur am netezit marginile din fibră de sticlă, o ciudată acupunctură începu să mă sâcăie la antebraţe şi la labele picioarelor. Senzaţia nu era insuportabilă ci mai degrabă iritabilă prin permanenţă, iar a doua zi, numai gândul că urma să şlefuiesc din nou învelişul din fibră de sticlă îmi frână tot elanul. Trecând peste căldura de peste 30 grade m-am îmbrăcat din cap până-n picioare şi astfel echipat am reuşit să finisez coca şi să-i dau două straturi de epoxi.
 
În afara timpului

Motto: „De vei afla vreodată elixirul nemuririi, să-mi dai şi mie reţeta” colegul meu, la terminarea liceului
De când am făcut cunoştiinţă cu Wood Duck, construcţia lui mă acaparase total. Nici acum nu ştiu ce mă împingea să-l văd terminat cât de repede. Nerăbdarea? Pofta de lucru? Posesivitatea? Poate puţin din fiecare, cert este că creeasem un fel de gaură neagră, ceva ce-mi absorbea, fără putinţă de a mă împotrivi, toate resursele. La birou mă surprindeam adesea căutând pe internet informaţii despre caiac, peste masa de prânz săream adeseori pentru a începe lucrul mai repede, acasă vorbeam doar despre el iar seara, la bilanţul zilei, tot el umplea fiecare rubrică. De multe ori, sfetnicul bun al nopţii, îmi vorbea tot despre caiac, prins şi el în uriaşa-i forţă gravitaţională, astfel că dimineaţa mă trezeam exact în punctul în care adormisem şi aşa, păream prins zi după zi într-un fel de carusel, având o unică posibilitate de a rupe ciclurile: terminarea construcţiei.
Cosmina, un adevărat contor Geiger al pornirilor fanatice, începuse să piuie dar reuşeam să eschivez destul de bine neascunzându-mi pasiunea, până într-o bună ... seară când, întorcându-mă de la atelier, m-a rugat să mă uit pe la fire, să văd de ce nu merge internetul. Ştiam că firul gâtuit sub rama geamului va ceda într-o zi aşa că, socotind că i-a sunat ceasul am secţionat bucata strivită şi am reânodat-o într-o cutie de conexiune, fără ca (mirare) această operaţiune să rezolve problema. Am dat vina cu uşurinţă pe providerul internet şi ne-am văzut de treabă, dar a doua zi, când conexiunea tot nu funcţiona, un gând deranjant începu a se insinua ... Am ridicat receptorul telefonului şi am format un număr: post telefonic suspendat pentru neplată! Am trântit telefonul iritat şi am tras de sub băncuţă cutia de papură ... Fără să vreau descoperisem maşina timpului: mi se părea că trăisem o clipă, dar teancul facturilor neplătite şi al somaţiilor de deconectare îmi demonstrau că lumea îmbătrânise cu o lună!
 
20. Noi prieteni

Zi după zi, noua viaţă înfiripată din colile de placaj prindea putere şi îşi branşa tentaculele la încrengătura de infinite planuri a lumii înconjurătoare aşa că nu am fost deloc surprins când într-o bună zi o voce necunoscută din telefonul meu mi-a vorbit despre ambarcaţii, iar în alta mi-a cerut voie să vină să vadă caiacul. În seara în care, plin de pulbere fină, am deschis uşa atelierului în faţa domnului Emil, m-am simţit ca un părinte care primeşte în casă ceata de copii veniţi la onomastica fiului. În prezenţa ambarcaţiei ce ne lega, am aflat despre o stranie chemare declanşată la simpla vederea a provelor rotunde ale canoelor şi am discutat, sărind pe coamele ideilor, până ce, noţiunea de târziu a pus capăt efuziunilor. Ciudat cum, uneori prietenilor noştri nu avem nimic a le spune iar în preajma unui nou venit nu găsim răgazul de a tăcea. A rămas că ne vom întâlni din nou, la una din băiţele copilului.
 
21. Planuri de concediu

La începutul anului plăbuisem ca în această vară să mergem din nou în Italia, la munţii cei mari. Într-un fel ar fi fost tot un concediu nautic fiindcă pilonii mari din calcar ai Dolomiţilor fuseseră cândva un fund de mare. Şi totuşi ... Anul fusese prea stresant. O oboseală latentă, acumulată parcă în oase inhiba entuziasmul ce de obicei izbucnea doar la evocarea crestelor alpine. Marea, cu plajele ei inducând lene, părea la capătul pământului iar Delta ridica în plus o grămadă de chestii organizatorice. Faţă de toate aceste reţete având ca numitor comun ingrediente ca stres, km, alergătură, se detaşa relaxantă imaginea recentului weekend la Titicaca (lacul de acumulare de pe Valea Drăganului), acel miraj al mării interioare cu temperaturi optime şi miros de brad, cu solitudine şi, bineânţeles, cu caiace. Găsisem ce ne doream şi mai mult, acum graba aceea perpetuă de a termina caiacul părea să-şi fi găsit sensul. Acum ştiam: vom merge la Titicaca!
 
22. Lansarea

Suntem tentaţi să credem că lansarea la apă a unei noi ambarcaţiuni este ceva festiv, ce vine ca o încununare a unor eforturi, însă de cele mai multe ori actul este mult mai intim, consumându-se fără public, în solitudine. Am ajuns la atelier unde intenţionam să mai întind o mână de epoxi pe carenă, când, după confecţionarea mânerelor din prova şi din pupa mi s-a făcut o poftă nebună să mă plimb cu Lady Ga Ga. Practic caiacul era deja impermeabil, lipsindu-i doar lustrul, aşa că putea fi pus pe apă fără probleme. Şovăiam, dar tentaţia era prea mare aşa că am cedat. L-am luat subsioară şi am traversat strada până pe digul Crişului, apoi am coborât la piciorul podului pietonal la umbra căruia am aruncat un pumn de apă pe punte şi i-am şoptit Lady-ei formula uzuală. Botezul fiind făcut, am păşit înăuntru minunându-mă de spaţiul enorm, apoi, din două lovituri de padelă eram în curent. I-am încercat repede direcţia: ţinea, deci, normal, o întoarcere de 360 de grade a mers destul de anevoios. Fără o altă ambarcaţie cu care să mă compar, nu puteam estima viteza dar părea să fie destul de rapid, aşa că după aceste teste sumare, am luat-o în aval, purtat de curent. Deşi pe unda Crişului nu trec prea multe caiace (fiindca eu nu am decât trei , lumea ce se plimba pe dig nu părea să-mi dea importanţă aşa că puteam naviga liniştit. Curând am trecut pe sub podul de pontoane şi am ieşit pe dig lângă bloc, am luat-o pe Lady pe umăr şi am ieşit în parcare de unde am sunat-o pe Cosmina să îmi aducă cheia maşinii. Am admirat-o o vreme apoi am urcat-o pe portbagaj, aducând-o înapoi la atelier pe roţi. Eram mulţumit: noul meu caiac făcea toţi banii!
 

Back
Sus