Rău de mare
Mă trezesc complet refăcut, îmbrac haina de vânt şi ies în cockpit. E încă beznă şi din nou îl găsesc pe Constantin de cart.
-Ce-i? Ai făcut ochişori?
-Da.
-Dacă eşti odihnit, te las pe tine de cart şi merg şi eu să dorm un pic.
-OK, las` pe mine.
-Dacă vezi vapoare, dacă se schimbă vântul sau orice altceva, mă trezeşti. Mai bine să mă trezeşti de 10 ori degeaba, decât o dată prea târziu.
Cu aceasta Constantin dispare şi rămân singur. Tabloul mării scăldat de razele lunii e măreţ. Nu sunt vapoare iar vântul cade, împigând yachtul cu doar 3 noduri, aşa că am timp să studiez bolta cerească. Îmi place să stau de cart fiindcă postul îmi oferă statutul de observator, aproape inexistent în lumea din care vin. Omul modern este omul spectator, ce se plictiseşte repede, ce are nevoie de stimuli şi de permanentă schimbare. Pixelii de pe monitoarele lui îl satisfac cu imagini galopante ce dispar, lăsând doar impresii. În antiteză, observatorul e capabil să urmărească fără să se plictisească imagini imobile, care prin nemişcare îl obligă să-şi îmbunătăţească percepţia, să o schimbe mereu prin descoperirea altor şi altor detalii, a altor şi altor faţete. În timp ce spectatorul e un surfer pe suprafaţa realităţii, observatorul e un scafandru ce sondează realitatea în profunzime. Mă gândesc la toate acestea în răcoarea plăcută a nopţii, până ce, un zgomot de coardă plesnită şi sunetul profund al unei piese metalice căzute pe punte mă readuc la nivelul mării. Pe moment nu descopăr defecţiunea însă dimineaţa, la inspecţia pe care o fac împreună cu Constantin, descopăr două întinzătoare lipsă la întăriturile superioare ale sarturilor şi implicit două cabluri metalice ce se bălămbănesc ăn funcţie de jocul catargului.
-Nu avem întinzătoare de rezervă dar ar trebui să urcăm să imobilizăm cablurile, să nu lovească în vele şi catarg.
Constantin scoate din depozitul pupa scăunelul din chingă, desface de la velă o parâmă ce coboară din vârful catargului şi-l ataşează de ea.
-Pune parâma pe vinci în 3 spire şi ridică-mă. Când mă dai jos, scoţi manivela şi controlezi curgerea cu mâna stângă. Ai grije să nu se încalece spirele că n-o mai scoţi decât tăiată bucăţi şi la capătul ei sunt eu.
M-a făcut praf: e prima oară în viaţă când pun mâna pe vinci! Sincer, aş fi preferat să fac operaţiunea asta cu o velă dar îmi spun că dacă Constantin îmi oferă încredere e momentul să arăt că e justificată. Pun cele trei spire necesare pe tamburul vinciului şi dau să blochez parâma când skipperul, legat lângă catarg, îmi strigă:
-Am spus trei spire!!! Mai pune una!
-Dar sunt deja ...
-Nuuuuu! Mai pune una!
Ştiu număra până la trei dar pe yacht skipperul e autoritatea supremă, absolută, ce poate schimba sistemul zecimal, tabla înmulţirii, sensul de rotaţie al planetei, numai pe Dumnezeu nu. Aşa că mai pun încă o spiră ce-i readuce skipperului zâmbetul pe buze şi încep să dau la manivelă. Aoleu mami, nu credeam că skipperul e aşa de greu! Trag cu o mână, apoi cu amândouă, apoi mă ia cu leşin: n-am mâncat nimic de ieri dupăamiază şi simt că nu am energie dar continui să învârt de manivelă căci, sus pe catarg, bâţâiala skipperului în ritmul ruliului e probabil mult mai greu de suportat.
Constantin prinde cablul rebel şi-l imobilizează cu un şiret, după care îmi face semn să-l cobor. De data asta e mult mai uşor, trebuind doar să strunesc micul „g” furnizat gratuit de pământul natal.
-Gata, mi-a ajuns bâţâiala, anunţă skipperul.
Pentru al doilea sart trebuie procedat identic în celălalt bord aşa că mă ofer voluntar pentru ascensiune.
-Vrei să urci?
-Da.
-Nu ţi-e frică?
-Nu.
Nu mi se pare deloc complicat. De câte ori n-am spânzurat de-un fir? În Piatra Craiului, în Avenul Vlăduşca, coborând în cavitatea sub formă de clopot, pe firul ce se răsucea cu mine, oferindu-mi panorama de 360 grade a pereţilor umezi, sclipind în lumina lămpii cu acetilenă. Sau sub cupola metalică a halei de zincare de la Roşiori, vopsind grinzile uriaşe sub care era cuptorul şi bazinele de decapare, sau poate pe stâlpul de radiocomunicaţie de la Şinteu, cu găleata de vopsea atârnând sub mine. Nu mi-e frică, însă mă simt lipsit de putere şi parcă pentru prima dată înţeleg vorba cu care, copil fiind, eram adesea îmboldit:
-Ce? N-ai mâncat azi?
Ştiu că au mai rămas de aseară doi cartofi fierţi şi îi mestec cam fără poftă, pe băncuţa din pupa. În ciuda foamei ce-mi răscoleşte măruntaiele, gura refuză mâncarea şi mestec în silă şi înghit forţat mâncarea ce parcă s-ar opune să fie devorată. Niciodată n-am crezut că doi cartofi pot opune atâta rezistenţă şi mă bucuram că am terminat când deodată i-am simţit înapoi în gât şi fără să mă mai opun, m-am aplecat peste bord şi i-am deşertat într-un spasm eliberator, urmat de altele, până ce m-am simţit din nou uşor. O senzaţie de bine, neâncercată pănă atunci m-a cuprins imediat ce am terminat şi cu toate că încă îmi lipseau resursele, am umplut găleata cu apa noastră cea de toate zilele şi am spălat locul supliciului.
Mă trezesc complet refăcut, îmbrac haina de vânt şi ies în cockpit. E încă beznă şi din nou îl găsesc pe Constantin de cart.
-Ce-i? Ai făcut ochişori?
-Da.
-Dacă eşti odihnit, te las pe tine de cart şi merg şi eu să dorm un pic.
-OK, las` pe mine.
-Dacă vezi vapoare, dacă se schimbă vântul sau orice altceva, mă trezeşti. Mai bine să mă trezeşti de 10 ori degeaba, decât o dată prea târziu.
Cu aceasta Constantin dispare şi rămân singur. Tabloul mării scăldat de razele lunii e măreţ. Nu sunt vapoare iar vântul cade, împigând yachtul cu doar 3 noduri, aşa că am timp să studiez bolta cerească. Îmi place să stau de cart fiindcă postul îmi oferă statutul de observator, aproape inexistent în lumea din care vin. Omul modern este omul spectator, ce se plictiseşte repede, ce are nevoie de stimuli şi de permanentă schimbare. Pixelii de pe monitoarele lui îl satisfac cu imagini galopante ce dispar, lăsând doar impresii. În antiteză, observatorul e capabil să urmărească fără să se plictisească imagini imobile, care prin nemişcare îl obligă să-şi îmbunătăţească percepţia, să o schimbe mereu prin descoperirea altor şi altor detalii, a altor şi altor faţete. În timp ce spectatorul e un surfer pe suprafaţa realităţii, observatorul e un scafandru ce sondează realitatea în profunzime. Mă gândesc la toate acestea în răcoarea plăcută a nopţii, până ce, un zgomot de coardă plesnită şi sunetul profund al unei piese metalice căzute pe punte mă readuc la nivelul mării. Pe moment nu descopăr defecţiunea însă dimineaţa, la inspecţia pe care o fac împreună cu Constantin, descopăr două întinzătoare lipsă la întăriturile superioare ale sarturilor şi implicit două cabluri metalice ce se bălămbănesc ăn funcţie de jocul catargului.
-Nu avem întinzătoare de rezervă dar ar trebui să urcăm să imobilizăm cablurile, să nu lovească în vele şi catarg.
Constantin scoate din depozitul pupa scăunelul din chingă, desface de la velă o parâmă ce coboară din vârful catargului şi-l ataşează de ea.
-Pune parâma pe vinci în 3 spire şi ridică-mă. Când mă dai jos, scoţi manivela şi controlezi curgerea cu mâna stângă. Ai grije să nu se încalece spirele că n-o mai scoţi decât tăiată bucăţi şi la capătul ei sunt eu.
M-a făcut praf: e prima oară în viaţă când pun mâna pe vinci! Sincer, aş fi preferat să fac operaţiunea asta cu o velă dar îmi spun că dacă Constantin îmi oferă încredere e momentul să arăt că e justificată. Pun cele trei spire necesare pe tamburul vinciului şi dau să blochez parâma când skipperul, legat lângă catarg, îmi strigă:
-Am spus trei spire!!! Mai pune una!
-Dar sunt deja ...
-Nuuuuu! Mai pune una!
Ştiu număra până la trei dar pe yacht skipperul e autoritatea supremă, absolută, ce poate schimba sistemul zecimal, tabla înmulţirii, sensul de rotaţie al planetei, numai pe Dumnezeu nu. Aşa că mai pun încă o spiră ce-i readuce skipperului zâmbetul pe buze şi încep să dau la manivelă. Aoleu mami, nu credeam că skipperul e aşa de greu! Trag cu o mână, apoi cu amândouă, apoi mă ia cu leşin: n-am mâncat nimic de ieri dupăamiază şi simt că nu am energie dar continui să învârt de manivelă căci, sus pe catarg, bâţâiala skipperului în ritmul ruliului e probabil mult mai greu de suportat.
Constantin prinde cablul rebel şi-l imobilizează cu un şiret, după care îmi face semn să-l cobor. De data asta e mult mai uşor, trebuind doar să strunesc micul „g” furnizat gratuit de pământul natal.
-Gata, mi-a ajuns bâţâiala, anunţă skipperul.
Pentru al doilea sart trebuie procedat identic în celălalt bord aşa că mă ofer voluntar pentru ascensiune.
-Vrei să urci?
-Da.
-Nu ţi-e frică?
-Nu.
Nu mi se pare deloc complicat. De câte ori n-am spânzurat de-un fir? În Piatra Craiului, în Avenul Vlăduşca, coborând în cavitatea sub formă de clopot, pe firul ce se răsucea cu mine, oferindu-mi panorama de 360 grade a pereţilor umezi, sclipind în lumina lămpii cu acetilenă. Sau sub cupola metalică a halei de zincare de la Roşiori, vopsind grinzile uriaşe sub care era cuptorul şi bazinele de decapare, sau poate pe stâlpul de radiocomunicaţie de la Şinteu, cu găleata de vopsea atârnând sub mine. Nu mi-e frică, însă mă simt lipsit de putere şi parcă pentru prima dată înţeleg vorba cu care, copil fiind, eram adesea îmboldit:
-Ce? N-ai mâncat azi?
Ştiu că au mai rămas de aseară doi cartofi fierţi şi îi mestec cam fără poftă, pe băncuţa din pupa. În ciuda foamei ce-mi răscoleşte măruntaiele, gura refuză mâncarea şi mestec în silă şi înghit forţat mâncarea ce parcă s-ar opune să fie devorată. Niciodată n-am crezut că doi cartofi pot opune atâta rezistenţă şi mă bucuram că am terminat când deodată i-am simţit înapoi în gât şi fără să mă mai opun, m-am aplecat peste bord şi i-am deşertat într-un spasm eliberator, urmat de altele, până ce m-am simţit din nou uşor. O senzaţie de bine, neâncercată pănă atunci m-a cuprins imediat ce am terminat şi cu toate că încă îmi lipseau resursele, am umplut găleata cu apa noastră cea de toate zilele şi am spălat locul supliciului.
)
