Oraşul de pe două continente
Motto:
"În trenul cu mare viteză
Eu stăteam la geam
Mă temeam să nu deraiaze
Tam-dighidim-dighidam ..."
Alexandru Andrieş
Dimineaţă diluată cu ceaţă. Ancorez cu coatele pe fereastra vagonului, lacom să văd Marea Marmara. Deocamdată însă, doar ceaţă. La ora 8 se ivesc siluetele unor blocuri cu cel puţin 20 de etaje, apoi un întreg cartier etalat pe coasta unui deal. Raze de soare. Apar tot mai multe construcţii şi inevitabil, contact vizual cu Marmaraua încă pâcloasă. În paralel cu noi, şoseaua. Clădiri vechi în paragină, ziduri ruinate, cartiere somnambule, din când în când câte-un parc sau vre-o terasă cu scaunele-n sus. Final previzibil: gara Sirkeci.
Coborâm veseli în faţa restaurantului Orient Expres (şi la Oradea tot aşa se cheamă), reperăm în treacăt seiful automat pentru bagaje şi ieşim în stradă cu gândul la o pensiune ieftină în care să ne abandonăm calabalâcul. Vechiul Istanbul e destul de restrâns aşa că nu avem nevoie de hartă: avem totul în memorie. Urcăm străduţele în pantă şi ajunşi pe vărful colinei ne călăuzim după minaretele Sf. Sofii, înconjurăm biserica – muzeu şi ignorând poarta palatului Topkapi ajungem la guest-house Motif unde negociem stângaci o cămăruţă pentru toţi patru. Gata, avem capul de pod aşa că luăm micul dejun din rucsaci şi ieşim în oraş în ţinută lejeră.
Comerţ stradal lângă Sf. Sofia
Atmosferă primăvăratecă. Pentru început coborâm la Marmara, la ora când apa împrăştie mii de steluţe. Pescari în bărcile lor desenează contururi negre în contralumină. Urmărim şoseaua lată ce ţine coasta, având spre continent vechile ziduri ale palatului Bucoleon încornorate cu minaretele – suliţă ale Moscheii Albastre. Fotografii. Două siluete islamice stau nemişcate la semafor şi-mi încord zoomul la maxim să surprind privirea din penumbra feţei acoperite (sper să nu plătesc cu viaţa această îndrăzneală). Departe de casă îmi place să imortalizez atitudini; statutul de turist te scuză parcă, lumea nu se fereşte din calea obiectivului şi privirile nu ricoşează a chiorâş. Un mustăcios citeşte în pragul prăvăliei: click.
Primul obiectiv, Hipodromul. De fapt, din Hipodrom nu a mai rămas decât numele: nici urmă din arena cu 100.000 de locuri construită de romani. În părculeţul lunguieţ tronează acum Coloana lui Constantin (dezbrăcată de cruciaţi de plăcile ei de bronz), un ciot dintr-o coloană metalică spiralată (Coloana Şerpuită) şi cel mai exotic, Obeliscul Faraonului Thutmose, jefuit de Constantin din Karnak. Recapitulez: obeliscul din Karnak la Istanbul, plăcile de bronz din Istanbul la Veneţia. Nu era mai bine să rămână fiecare pe loc? Cel mai interesant însă mi se pare faptul că fiecare coloană îşi are baza mult mai jos decât nivelul zero de azi, într-un fel de bazin adânc de aproape 3m. De unde atâta sol? Şi-a mărit Terra diametru şi eu n-am aflat?
Las pentru nopţile albe rezolvarea acestei enigme şi mă grăbesc să-mi regăsesc coechipierii ce se strecoară prin poarta Moscheii Albastre. Curte pavată, cu fântână în poziţie centrală şi coridoare boltite pe perimetru. Dalele de piatră sunt proaspăt spălate şi ochiul fotografului nu scapă reflexiile pe pelicula de apă. La ora asta cam atât, fiindcă se consumă unul din cele 5 momente zilnice de rugăciune şi turiştii nu sunt primiţi în moschee. Mofluzi mai fotografiem câteva bolţi şi cu o scurtă escală la un exchange (1 liră = 2 lei) intrăm la Sf. Sofia (10 TL biletul de intrare).
Aya Sofia
Deci Sf. Sofia. Uriaşă? Da. Nu zveltă, babană. Întunecoasă. Rece. Veche. Da, veche. 1500 de ani lasă urme. Fiecare lespede, fiecare colţişor e lustruit de atingerea umbrelor umane ce s-au perindat peste ele. Legenda spune că împăratul Iustinian s-a vindecat de o migrenă sprijinindu-şi capul de una din coloanele basilicii şi de atunci lumea vine să atingă coloana. Ei bine, simpla atingere a milioane de oameni a lăsat în marmura albă o gaură în care aproape că îţi dispare arătătorul!!! Deşi biletul de intrare e destul de scump, edificiul arată degradat. Ce-o fi fost pe vremea când, îmbrăcat în marmură şi luminat cu mii de lumânări, îi ajuta pe vechii navigatori ca un veritabil far? Decăderea să fi început odată cu căderea Constantinopolului? Imaginaţia eminesciană (apropo! pe o străduţă un negustor vrea să ştie de unde suntem – toţi vor să ştie – exclamând apoi: Eminescu!), deci Eminescu scria în „Mahomed biruitorul ...”
„... Din potopul cel de flăcări se înalţă, din ruine,
Neatins, palatul mândru de-mpăraţi, ca o minune.
Cu-a lui bolte arcuite, cu zidirea lui cea veche
Cum sosi Mahomed visul şi cetatea fac pereche,
Ţara îi supune râuri, marea îi supune valul
Şi în Aghia Sofia cu ovăz hrănit-au calul
Şi pe tronul cel de aur Mahomed stătea cu fală,
Curge sânge din cadavre pe podelele din sală ...”
*
Transformată în muzeu de către Ataturk, clădirea poartă atât picturi creştine (redescoperite sub un simplu strat de var), cât şi inscripţii otomane, o bizarerie ce vrea parcă să împace 2 culturi ce s-au sfâşiat cu ferocitate vreme de sute de ani. Marea sală reverberează şoaptele a mii de turişti. Copleşitor. Ieşim la soare.
*
E vremea prânzului şi ne astâmpărăm foamea cu covrigi cu susan. În Sultanahmet e destul să treci strada pentru a ajunge la următorul obiectiv şi odată cu culoarea verde a semaforului intrăm la Yerebatan Saray (Palatul Scufundat sau basilica cisternă), un imens rezervor de apă, subteran, ce se întinde pe sub un părculeţ, o intersecţie şi un bulevard. Numele e foarte sugestiv: un spaţiu negru imens, umed, cu tavanul împărţit de sute de arcade sprijinite pe mai bine de 300 de coloane. Podeaua invadată de apă sugerează destinaţia construcţiei. Reflectoare colorate scot în evidenţă fiecare detaliu arhitectonic şi un podeţ din lemn asigură un circuit complicat prin marea sală. La vederea luminilor de efect mi se aprind şi mie prin simpatie câteva beculeţe, însă adept al mentalităţii abundenţei (este destul pentru toţi) îmi ronţăi liniştit covrigul înainte de a mă apuca de fotografiat. Zbang!!! ... Negru total. A picat iluminatul. Urmează vre-o surpriză? Murmurul sălii a încetat. Linişte. Dar nu, a fost doar o cădere accidentală de tensiune. Se aprind căteva reflectoare şi ... gata. Iluminatul de efect s-a dus. Il trag de mânecă pe unul din oamenii locului:
- Red light? îl întreb
- Red light is problem, mă luminează omul
Aşadar nu are rost să sper. Mda, nu prea e loc de abundenţă pe aici ...
Capul meduzei scultat la baza coloanei indică faptul ca blocul de piatră a fost demolat din altă construcţie
Ne plimbăm pe podeţe ca printr-o peşteră electrificată. În fundul sălii ajungem la „meduze”. Două coloane se sprijină pe tot atâtea cuburi de piatră cioplite cu chipurile bucălate ale „meduzelor”. Evident stilul nu aparţine locului şi îmi amintesc iute de experienţa din Hipodrom: sub soarele cărui meridian au fost oare sculptate? După această nouă experienţă de 10 TL, ieşim din nou la soarele local şi ne întoarcem la Moscheea Albastră ce primeşte vizitatori.
Intrarea turiştilor se face pe lateral. Ne desculţăm, ne vărăm încălţămintea în pungi de nylon şi pătrundem în interior păşind pe covoare persane de cea mai bună calitate. Din nou spaţiu imens, de astă dată colorat şi destul de bine luminat prin mulţimea de ferestruici. Înafara dimensiunii, nimic spectaculos: un spaţiu de rugăciune decorat obsesiv cu motive geometrice sau florale. Nu găsesc nici-un amănunt exterior care să te îmbie la spiritualitate. O „pungă” de linişte în care vi să-ţi regăseşti propriul interior, Dumnezeul din tine. Doar ziduri care să te despartă de cotidian şi afară, în curte, un lung şir de robinete la care înaite de a intra să te speli de toate ale tale. N-ai ce să vezi înăuntru, poate doar propria-ţi fiinţă sau cel mult arhitectură. Gata.
Soarele stă să apună aşa că o luăm pe Yeniceriler Caddesi spre Marele Bazar, Moscheea lui Bayazid (Beiazât), Universitate ... Am programat bazarul pentru ultima zi aşa că nu insistăm, moscheea lui Bayazid e modestă iar la Universitate nu intrăm căci suntem în vacanţă. La moscheea lui Suleymaniye ajungem odată cu chemarea muezinului aşa că ne mulţumim cu pozele de exterior şi după căteva bâjbâieli ne înfiinţăm odată cu înserarea la coloanele vechiului apeduct pe sub care trece Bulevardul Ataturk. Fotografiem construcţia frumos luminată şi fiindcă odată cu înserarea s-a făcut frig, ne dezmorţim într-un mic parc cu aparate pentru mişcat musculatura (haios).
Ne resimţim după această zi densă. Coborâm bulevardul spre Eminonu cu piaţa sa de condimente şi podul Galata ce face trecerea peste Cornul de Aur în oraşul nou. Condimente şi peşte aş spune eu. Condimente la greu. Deasemenea stafide, sâmburi de caise, alune, susan, nuci. Ghirlande de legume uscate. Fructe uscate de tot felul. Ceaiuri. O nebunie! Este abia ora 18 aşa că dăm târcoale podului Galata. Ne e foame dar ştim că restaurantele de aici sunt capcane pentru turişti aşa că rezistăm tentaţiei.
-Aaaa, welcome! Italiano?
-No.
-Spanish?
-No.
-Where are you from?
-Romania.
-Romania? Hagi, Lucescu, Pancu.
Apoi se trece la subiect. Suntem poftiţi în restaurant, refuzăm sub pretext că nu ne e foame, omul insistă, promitem să revenim mai târziu şi ne alegem cu o carte de vizită. Chestiunea se repetă la fiecare intrare şi la final avem un teanc de cărţi de vizită. Urcăm pe pod. Miroase înţepător a peşte şi câţiva pescari mai prestează încă sprijiniţi de balustradă. Vântul suflă tăios, suntem totuşi în decembrie. Gata, la masă.
Cornul de Aur de pe podul Galata
Covrigii cu susan de la prânz au fost o alegere facilă, acum însă ne familiarizăm cu preţurile din menu-urile afişate în faţa restaurantelor. Mari. Cam dublu faţă de ale noastre. Intrăm totuşi într-unul şi consumăm pe alese. Eu cer aşa cum am învăţat, „et yoc”, adică carne yoc şi mă pomenesc cu o vânătă umplută cu legume, cu garnitură de orez. Mda, n-a fost rea, ba chiar bună aş zice. Încheiem seara, care cu oranjadă, care cu bere Efes, ne mai băgăm nasul prin magazine şi doborâţi de oboseală tragem la căsuţa noastră unde ne aşteaptă o surpriză: n-avem încălzire. Nu există calorifer, sobă sau radiator. Cine a mai pomenit aşa ceva? Dar uite că se poate! Noroc că iarna nu e prea aspră pe aici, ne vârâm în pat şi gata, încheiem aici prima zi de călătorie.
- VA URMA -