Galipolli
Odată cu apusul intrăm cu adevărat în Dardanele. Apar faruri de o parte și de alta a căii navigabile și malurile se adună dând senzația clară de canal.
O linie de feribot ne taie calea. Combinația de nave ce se scurg continuu prin strâmtoare și feriboturi ce o traverseză transversal creează o rețea prin care trebuie să ne strecurăm cu cea mai mare atenție. Mugurel e la timonă executând comenzile skipperului. Constantin încearcă să ne conștientizeze pericolele explicându-ne complicata rețea de legături cauzale ce se țese între toate navele prezente.
-Trebuie să fim atenți și să ne ferim din calea vapoarelor fiindcă la distanțe atât de mici, efectiv nu ne pot feri. Chiar dacă ne văd, manevra unui vapor e complicată și cere timp, mult mai mult decât are la dispoziție. Vaporul nu are frână și nici ambreiaj și toate comenzile trebuiesc executate din mașină, ori a opri elicea care are o masă inerțială deloc de neglijat și a reporni mașina pe mers înapoi, băgând inițial aer comprimat în pistoane, apoi injectând păcura, îl face din start inoperant.
Există o legătură așa numită cauzală între lucrurile care vor interacționa în viitor, ca urmare a unor evoluții din trecut, conform unei legături de tip cauză-efect ce nu poate fi oprită, exprimată foarte plastic de Eminescu în poezia ”La steaua„:
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, si nu e.
Urmărim direcția feribotului și descoperim pe coastă o mare de luminițe.
-Ce localitate e acolo? îl întreb pe skipper.
-Gallipoli.
Numele răsună cu întreaga încărcătură emoțională pe care-o poartă în spate, în ciuda celor o sută de ani ce-au trecut de la campania militară pentru care a slujit ca teatru de operațiuni. În lumina recentului dialog, luptele din Dardanele au fost legate cauzal de evenimentele de pe Frontul de Vest, din primul război Mondial. Prima conflagrație mondială s-a transformat într-un război de poziție, în care principala armă a fost mitraliera. S-au săpat tranșee de ambele părți ale frontului de la granițele Elveției până la Canalul Mânecii. Oamenii trăiau mizerabil îngropați în pământ, în timp ce deasupra capetelor lor, prin aer, un nor de gloanțe le interzicea ieșirea. În acest fel Primul Război Mondial a ajuns într-un impas și s-a terminat după ani de zile, când suferința a ajuns prea grea pentru a continua, însă între timp s-au căutat diverse soluții de deblocare a situației prin ocolirea frontului terestru pe căi maritime și, de vreme ce mările nordului erau în cea mai mare parte a anului înghețate, o soluție rămânea pătrunderea unei flote aliate prin strâmtori, până în Marea Neagră, cu intenția de a activa Imperiul Rus și scoțând Turcia din război, să permită României și Greciei să se manifeste în regiune balcanică.
Strategul campaniei a fost Winston Churchill, care în acei ani era Prim Lord al Amiralității, și care propunea să se folosească cea mai importantă resursă a Angliei, forța navală. S-au anticipat pierderi, prin urmare au fost trimise în campanie navele uzate moral, care nu mai puteau face față războiului din Marea Baltică împotriva Kaiserliche Marine, Marina Imperială Germană.
Deși pare unanim acceptat că planul a fost genial, rămân serioase semne de întrebare asupra finalității sale. Chiar dacă flota aliată ar fi reușit să scape de tirul de artilerie al apărării de coastă și să străpungă barajul de mine din strâmtoare croindu-și cale liberă spre Constantinopol, ar fi avut în față Bosforul, imposibil de forțat pe cale armată. Se presupune că se miza pe o demonstrație de forță în Dardanele, care să impresioneze și să determine o lovitură de stat care să aibă ca efect scoaterea din război a Imperiului Otoman, având reputația de „Bolnavul Europei”, dar în realitate a fost exact invers, turcii mobilizându-se, câștigând și intrând în epoca modernă sub conducerea lui Mustafa Kemal supranumit Ataturk, ce s-a evidențiat ca și comandant în luptele din strâmtoare.
Generalul Sir George MacMunn a spus despre Galipolli: „Ideea domnului Winston Churchill a fost magnifică”, catalogâd-o totuși ca „cea mai condamnabilă nebunie în care au fost momiți vreodată niște amatori”. Se pare că amatorii erau forțele australiene și ale noii zeelande, numite generic ANZAC, prost antrenate și nedisciplinate, ce au suferit pierderi grele în debarcarea din golful căreia i-au și dat numele.
Pe scurt, campania s-a derulat între 17 februarie 1915 și 9 ianuarie 1916. După ce un avion plecat de pe HMS Ark Royal a survolat strâmtoarea într-un zbor de recunoaștere, a început bombardamentul naval asupra bateriilor de coastă de la Kum Kale și Kephez. La 18 martie 1915, după ce comunicațiile între cetățile de pe mal au fost întrerupte prin tăierea firelor de telefonie, vasele de deminare au primit ordinul de a intra în strâmtoare. Manevrate de civili, navele n-au reușit să ducă la bun sfârșit misiunea, o mare parte fiind scufundate în urma loviturilor bateriilor de coastă sau a minelor, motiv pentru care, invocându-se pierderi inacceptabile, s-a procedat la „rechemare generală”.
Eșecul acțiunii navale a dus la ideea atacului terestru care să ducă la capturarea cetăților și a bateriile de artilerie mobilă ale otomanilor și aici intră în scenă Forța Imperială Australiană (AIF) și Forța Expediționară Neozeelandeză (NZEF), susținute de divizii britanice și franceze, ce au fost aduse din Egipt și încartiruite în insula Limnos. Deoarece debarcarea avea nevoie de transportoare, atacul a fost amânat cu cinci săptămâni, răgaz care le-a oferit turcilor posibilitatea să se reorganizeze prin săparea de tranșee, cablare a coastei, construirea de drumuri și socluri pentru tunuri și chiar constituirea unei mici flote aeriene de patru aeronave, în timp ce trupele au fost trimise în marșuri pentru a evita letargia.
Operațiunea a început în 25 aprilie. Antanta a plănuit debarcarea pe șase plaje din zona golfului numit de atunci Anzac și a capului Helles. A urmat un episod eroic de ambele părți, din care exemplific punctual. În preajma cetății Seddulbahir a debarcat Royal Munster Fusiliers și Regimentul Hampshire în bărci deschise, pe un mal blocat cu sârmă ghimpată și apărat de trupe otomane amplasate în zone defensive bune, astfel că din primii 200 de soldați porniți la debarcare, doar 21 au atins țărmul. De cealaltă parte Regimentul 57 de infanterie comandat de Mustafa Kemal a primit următorul ordin: „nu vă ordon să luptați, vă ordon să muriți. În timpul ce va trece până la moartea noastră, alte trupe și alți comantanți vor putea veni să ne ia locul”. Regimentul a fost decimat, drept pentru care, în semn de respect, numărul 57 nu mai este atribuit unui alt regiment din armata turcă.
Campania s-a blocat în tranșee, ofensivele și contraofensivele din cursul următoarelor luni nefiind decisive pentru nici o parte, însă acțiunea se îndepărta de obiectiv și avea repercursiuni negative asupra opiniei publice din Anglia. Un episod special a constat în lupta submarinelor ce patrulau prin strântoare.
Intrarea Bulgariei în război de partea Puterilor Centrale a deschis o cale terestră Germaniei, permițând transportul pieselor grele ce au suplimentat artileria otomană. În aceste condiții în decembrie și ianuarie s-a ordonat evacuarea pozițiilor, operațiune catalogată ca operațiunea cea mai bine executată din cadrul campaniei.
Urmăresc traficul mașinilor pe șoseaua de coastă. Cunosc atât de bine senzația de la volan, când te întorci acasă la ora la care trebuie deja să aprinzi farurile și de la bord, viața terestră mi se pare îndepărtată, de domeniul nostalgiei. Pare uimitoare această amarinizare totală, dar totuși revin la legăturile cauzale amintindu-mi ultima strofă a poeziei mai sus citată:
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreste încă.
E clar: sunt, totuși, un om al uscatului.
Si eu as zice sa nu fii asa categoric, la urma urmei esti proprietar de velier 
